Sunt trei elemente care intră în ecuaţia cleştelui crizei în care se află acum România.
CRIZA ECONOMICĂ Lovea oricum România, indiferent dacă ţara era mai pregătită sau mai puţin pregătită (şi nu era pregătită, pentru aceasta era necesară o îndelungată terapie de şoc, care nu s-a făcut aproape deloc în România timp de 23 de ani).
CRIZA POLITICĂ Este generată de faptul că forţele politice ultrareacţionare grupate în USL au tratat criza ca pe o oportunitate pentru a face un breakthrough politic și a diviza românii, prin cultivarea urii față de adepții adversarului politic.
Aceasta sub impactul crizei economice, ce a dus la măsuri de austertate începând cu anul 2009 (probabil singura perioadă în care s-a făcut în România un fel de terapie de şoc).
CRIZA JUSTIŢIEI Este cazul particular al crizei politice. A fost provocată de forţele politice ultrareacţionare din România. Faptul că liderii / membrii USL / oamenii de afaceri apropiaţi într-un fel sau altul de această grupare politică (vizibili sau mai puţin vizibili public) au început să se simtă ameninţaţi de Justiţia independentă într-o manieră dramatică devine evident acum, pe zi ce trece.
Această ameninţare s-a manifestat şi se manifestă ca o forţă motrice pentru continuarea voită a adâncirii crizei politice, pentru că genul acesta de politicieni se hrănesc din criză, se simt bine în criză şi acţionează perfect pentru ei în criză, ca să-şi conserve puterea politică, călcând totul în picioare.
În perioada care urmează, credem că va deveni tot mai dramatică criza economică, pe fondul incompetenţei guvernamentale, combinate cu reaua-voinţă. Aici ar putea fi, culmea, o şansă, cinic privind lucrurile.
În scenariul cel mai rău (worst case scenario), o masă critică de români nu va realiza în perioada următoare cauzele crizei economice (incompetenţa guvernamentală a forţelor politice aflate la putere şi lipsa voinţei politice pentru gestionarea treburilor ţării cât de cât bine, cum a fost cazul PDL anterior) pentru că nu are cultura necesară și nici timpul să înțeleagă complexitatea fenomenelor economice care se produc acum (şi care nu sunt deloc explicate în mediul public românesc) şi va crede propaganda mincinoasă, conform căreia Băsescu e de vină şi Cabinetul Ponta plăteşte oalele sparte ale cabinetelor Boc.
Rezultatul va fi (evident, în acest scenariu maximal) că această masă critică de români nu va realiza că trebuie să se debaraseze de actualele forţe politice şi să se orienteze spre o combinaţie formată din cei care au mai guvernat mai responsabil şi new comers-ii din dreapta politică.
Scenarii alternative sunt vreo trei (şi probabil între ele se va alege ce se va petrece în realitate).
1. Scena politică, după o iarnă lungă şi grea, se va reechilibra, pentru că mulţi români vor descoperi că guvernarea USL le-a golit buzunarele, aşa cum cabinetele de dinainte de 2012 nu au făcut-o niciodată.
Golirea buzunarelor însă va trebui să fie radicală și dramatică, pentru a genera ura românilor, altfel opțiunile politice nu se vor balansa, ci vor rămâne asemănătoare. Echilibrul forţelor politice va necesita realizarea unei noi soluţii de compromis politic, de tipul celei din 2008, când PDL a guvernat cu PSD.
Aceasta va alimenta încă odată părerea tot mai generală (greşită în opinia noastră), conform căreia toţi politicienii sunt la fel şi defapt ei doar se fac că sunt adversari, înţelegându-se pe sub masă.
2. Cabinetul Ponta va intra în degringoladă în următorul an, până la prezidenţiale, pe un trend descendent de popularitate erodată vizibil, după iarna consumantă încă de la europarlamentare, fiind obligat să accepte formarea unui nou guvern PSD (eventual cu aliaţi de tipul UDMR, după modelul Patulaterului Roşi din anii 1992 – 1996).
Cu noul cabinet Ponta, vom continua să o târâim până la prezidenţiale, după care noul preşedinte va fi factorul determinant al unor alte eventuale coagulări politice la guvernare.
3. Degringolada aceasta poate ajunge până la alegeri anticipate, lucru în care personal nu credem. Echilibrul instituțiilor în statul român este croit de așa natură, că este foate greu ca pe actuala Constituție (care mai mult ca sigur nu va fi modificată anul viitor) să se ajungă la anticipate.
Poate doar dacă ţara ajunge la o criză acută extrem de gravă, de tipul celei din Grecia. În acest moment, se prefigurează drept cea mai posibilă cauză a acestei crize adâncirea găurii negre din bugetele de stat. Regionalizarea lui Dragnea pusă în practică, cu efecte perverse dramatice, ducând la mari nemulţumiri ale populaţiei, poate să grăbească şi ea, de asemenea, astfel de procese.
Toate aceste evoluţii depind însă finalmente de cine este ales preşedinte la finalul anului viitor. Iată care sunt cele trei exemple arhetipale ale momentului:
1. Preşedintele Ion Iliescu a determinat aproape zece ani (1990 – 1996 şi 2001 – 2004) de guvernare conservatoare, reacţionară, ce a ţinut România în loc. Un preşedinte de stânga, de genul lui Oprescu, Ponta etc. va face sigur cam acelaşi lucru.
Vedem ce creaturi ar fi în proximitatea acestui om şi ştim cum va acţiona politic. Vom fi din nou sub oborocul foştilor comunişti: “Ciocu’ mic şi joc de gleznă / Că altfel te las în beznă!”. Statul mafiot cu botnița la gură.
2. Președintele Traian Băsescu a generat alţi aproape zece ani (2005 – 2014) de reformă (câtă a fost ea posibilă) şi consolidare a statului de drept (foarte vizibilă în ultimii ani, datorită rezultatelor tot mai palpabile, prin începerea funcţionării unor instituţii, ca ANI, CCR, CSM, DNA şi parţial PG).
Cea mai bună soluţie ar fi alegerea unui singur om de dreapta, proeuropean, apărător al statului de drept, pentru candidatură. Credem că soluţiile cele mai bune sunt, din actuala opoziţie, în ordine, Mihai Răzvan Ungureanu şi Emil Boc. Aceştia nu sunt în prezent şi cei mai bine plasaţi politic posibili candidaţi.
Indiferent despre cine va fi vorba, omul Dreptei va trebui să fie susţinut de toate forţele de opoziţie în egală măsură, într-un mod coerent, cu creare continuă de eveniment politic centrat pe acest personaj, ce va trebui ales din timp, fără fonfleurile politice din ultimii aproape doi ani.
3. Un preşedinte de tip Crin Antonescu ar duce România la un soi de neofascizare foarte-foarte periculoasă. O asemenea creatură parapolitică nu a condus România niciodată, nici măcar în timpul Dictaturii Carliste sau Dictaturii Legionare, și credem că nici de anul viitor nu o va face.
Ar fi extrem de grav însă dacă totuşi acest lucru se va întâmpla. Statul mafiot manifest ar mărşălui cu cizme pe străzile oraşelor României, călcând totul în picioare şi vom ajunge într-o situaţie-limită.
Variatele unu și trei sunt ambele dramatice și ar fi bine să nu ajungem la așa ceva sub nici un motiv din lume. Varianta trei are în plus gradul de periculozitate binecunoscut al ajungerii la putere în România a unui hitleric consacrat, cu manifestări specifice de paranoia, de-acum binecunoscute de mulţi.
Este foarte înţeleaptă, în acest context, încă o dată maxima lui Vergiliu: “Quisque suos patimur manes”. Pentru că finalmente, dincolo de forţele economice şi politice de forfecare ale României, primii care umblă cu foarfecul suntem chiar noi înşine.