DINAMITA MUZICALA: Michael Jackson & The Jackson 5, "I’ll Be There" (a capella)
Stiti cum spunea Mihai Eminescu?
“Ce e viata omului?”
Michael Jackson a fost un copil teribil, care a ramas toata viata lui un copil, oricat de mult a crescut. A tot crescut, pana pe la varsta de 50 de ani, dar a ramas tot copilul acesta cu voce subtire, si totusi cu surprinzator de multe frecvente grave in gat pentru varsta sa.
Ce este deci viata omului? Acest om s-a nascut cu un talent teribil, ardent, pe care il vedem manifestandu-se, de exemplu, in acest clip, masterizat astfel incat sa se auda doar vocile, puritatea si perfectiunea lor. A fost chinuit de un tata dobitoc, care l-a batut.
Macar Nicolo Paganini a avut un tata care de asemenea l-a chinuit in grozitor, lovindu-l peste degete cand gresea la vioara, dar care nu i-a supravietuit, ci s-a stins repede, mult inaintea marelui violonist, de tuberculoza.
Joe Jackson e bine-mersi, are 80 de ani si i-a supravietuit fiului sau fara probleme. Si, dupa cate am impresia, fara sa sufere pentru fiul sau. Care a fost un geniu. Asemeni lui Nicolo Paganini. Omorat de Inchizitie, care i-a plasat pe faringe o portie sanatoasa de treponema pallidum, ori, mai pe romaneste, sifilis, pentru pacatul de a fi fost carbonar.
Joe Jackson si-a conditionat fiul pentru a-si administra siesi o treponema pallidum, coctail de hormoni feminini, zoloft, droguri, operatii estetice, masti peste fata sa de negru, pe care si-o ura, incercand sa fie ce nu era. Asta l-a ucis.
L-am numit odata, ironic, pentru ca nu simpatizez perioada sa comerciala post-”Thriller”, Jichael Mackson. Aceasta nu inseamna ca nu i-am admirat talentul si muzica pe care a facut-o, pana cand industria show-business-ului i-a dictat ce ingeri sa-i cante si ce ingeri nu.
Odihneste-te in pace, Michael Jackson. Fie sa-ti cante acum ingerii.
Eu cand eram mica ascultam Michael Jackson, si am avut o prietena in bloc, muult mai mare decat mine, care avea camera tapetata cu postere cu cei doi regi ai ei: Elvis si Michael. Intrai acolo, intrai ca intr-un sanctuar. Si varului meu ii placea mult Michael. Si stiu ca in '92, cand a venit, m-am uitat si eu la concert, si am ramas foarte marcata de nebunia ce-a fost atunci. Atatia oameni, atatea pregatiri, un show extraordinari. N-a vazut neam de namul nostru de romani show ca al lui Michael, atunci. Asa ca aia de stramba din nas- pardon, rat-, sa mai inchida gurita ca asa bate vantul prin creierul lor…
Pacat, insa, dar de fapt asa suntem croiti, ca ne aducem aminte ca, dincolo de a fi un personaj excentric, era un artist, care a avut si bucati muzicale faine, si care a insemnat ceva in istoria muzicii.
De mai bine de 12 ani eu am uitat de el si de muzica lui. Imi aduceam aminte doar la scandaluri, barfe si alte chestii murdare, speculate la maxim de presa- capusa sugatoare de viata. In rest, nici macar o piesa nu am mai ascultat; adica asa, sa ascult cum ascult de exemplu Tina Turner, Belinda Carlisle, Richard Marx sau INXS, ca s-au intersectat ei pe-acolo in evolutia mea muzicala. Dar uite ca de-o saptamana imi suna-n cap – si ma amuz teribil- "I'm baad, I'm baaad!". Asa, mergand pe strada, ma apuca. Sau, ajung acasa, si ascult in prostie "Smooth Killer" si "Dirty Diana"- astea-s preferatele mele. Si-mi mai place aia "They don't really care about us"- oooo, cata dreptate a avut!!
Uite-asa, am completat eu un gol in trecutul meu, reamintindu-mi de Michael Jackson. Pacat ca abia acum, cand el a murit, dar… asa se intampla de fiecare data. Imi inchipui, insa, cum este sa traiesti mereu cu bagajul memoriilor si amintirilor in prezent. E coplesitor. Nu, este imposibil. Asa ca mai uitam si noi, asta e!
Important e sa ne aducem aminte, macar si in al 12-lea ceas, sa incercam sa nu ne mai cacam cu nesimtire in viata si sufletul oamenilor, si sa nu mai consideram ca ne apartin doar pentru ca sunt acolo, pentru noi, si sunt accesibili prin presa si can-canuri, concerte, si bogatia lor interioara- arta.
M-am uitat la doua documentare. In al doilea, care se dorea replica la primul- ala al smecherului de Bashir, alt rahat nenorocit fatat, mosit si alaptat (si nu de la mama, tin sa mentionez asta!) de presa de scandal- zicea cica mama unuia dintre copii ca asa functioneaza lucrurile: modelam idoli, ii ridicam pana la ceruri, ne hranim din frumusetea, talentul, si viata lor tumultoasa, pentru ca apoi, spre propriul amuzament crud si infantil, sa-i distrugem. Sa-i terminam- sa-i devoram!, putin cate putin, pana cand iar, la moartea lor (completare de la mine) sa-i preaslavim, si sa le transformam moartea in pilda si in motiv de… a mai simti ceva. Noi, oamenii, suntem chiar perversi.
Io la mine pe blog n-am rabdare sa scriu asa ceva, asa ca mai spun ca e sinistru sa dai o inmormatare la tv. Eu cu asta nu ma voi obisnui niciodata. o_O
Zic in mai putine cuvinte ca imi pare rau ca a murit, si ca mie-mi place muzica lui, si ca iaca ascult, si parca viata asta nu-i corecta deloc deloc uneori.
A fost concert Manowar la Bestfest. Ma gandeam ca m-as fi dus, daca nu eram singura care inca-si aducea aminte de clasa a-8-a si de "Heart of steel" inainte de examenul la liceu. Cred ca m-as fi dus si la un MJ, aducandu-mi aminte de copilarie.
Mi se pare mie sau e o diferenta intre a regreta omul si a regreta perioada din viata cu care asociai omul…? Iar ajung la concluzia ca noi, oamenii, suntem nasoi.