DINAMITA MUZICALA: Emerson, Lake & Palmer, “The Sage”
“The Sage”, balada superba a supergrupului Emerson, Lake & Palmer, de pe albumul live “Pictures At An Exhibition”, are asupra ascultatorului un efect hipnotic: secunde in sir dupa terminarea piesei, auditoriul pastreaza o liniste mormantala, pe care o savureaza ca in catedrala, dupa care urmeaza explozia, asa cum in concert urmeaza “The Old Castle”. Exista un magnetism iesit din comun in cantecul acesta aparent simplu, dar extrem de complicat si profund in esenta.
Din discografia monstra a acestui mare grup de progsymphonic, am ales din nou o balada, cu acelasi rol: de a reprezenta un carlig spre profunzimile acestei trupe, care pot fi savurate, de exemplu, pe “Tarkus” sau “Works”.
Imi vine greu sa vorbesc despre EL&P. Primele patru albume sunt si cele mai mari: “Emerson, Lake & Palmer” (1970), “Tarkus” (1971), “Trilogy” (1972) si “Brain Salad Surgery” (1973), dupa parerea mea, ca si a multor altora, cel mai complet si profund al formatiei. Urmeaza cele doua volume “Works” I+II (1977), pe care poti asculta, de exemplu, o versiune a la EL&P a lucrarii lui Copeland, “Fanfare For The Common Man”, apoi marea trupa intra in coma melomanistica, odata cu rateul “Love Beach” (1978).
Nu-si vor mai reveni, intr-un fel, niciodata, pentru ca marele Carl Palmer, unul dintre cei mai importanti percutionisti din galaxie, ne paraseste mult prea devreme, iar urmatorul album se numeste, firesc, “Emerson, Lake & Powell” (1985), dupa numele noului tobar, Cozy Powell, este bun, revine in vana progresiva a grupului, dar cam atat.
In felul ei, aceasta trupa este cea mai mare trupa de rock progresiv care a existat vreodata in istoria muzicii. Nu risc deloc spunand acest lucru, avand in vedere ca acelasi lucru poate fi spus si despre Pink Floyd, King Crimson, Jethro Tull, Kansas, Premiata Forneria Marconi ori Banco Del Mutuo Soccorso.
Nu, Budescu asta nu s-a dilimandrit. Nu poti sa faci ierarhii valorice intre Beethoven, Bhrams, Mozart si Schubert. E ca si cum te-ai intreba ce e mai bun: porcul cu alune sau rata pe tava. Raman in continuare cu parerea de rau ca EL&P nu a mai incercat sa lanseze inca un album progresiv, si inca unul, si inca unul.
De dragul muzicii mari. Sau poate au trebuit sa supravietuiasca financiar. Altfel nu imi explic cum de nu am auzit ce alta muzica mai au in cap acesti muzicieni de geniu, pe langa cea pe care au reusit sa o scoata din mintile si sufletele lor. Uitati-va la fata transportat a lui Greg Lake, in timpul interpretarii acestui cantec.
Un pusti. Zici ca e drogat si ca tocmai si-a tras pe nari praful preferat. Si totusi, atat de profund, delicat, puternic si tragic. Mai vezi pe fetele chitaristilor din trupele de azi o astfel de expresie? Mai sunt muzicienii de azi atat de spiritualizati si profunzi? Ma indoiesc de acest lucru. Asa cum ma indoiesc ca pot multi sa faca o chitara sa vorbeasca azi, asa cum o facea Lake acum aproape 40 de ani pe a sa, fara conditiile tehnice de azi.
Pe drum ne-am pierdut o parte din suflet. Cat de mare?
