Spectacolul „Unchiul Vania”, montat la Teatrul Bulandra de Yuriy Kordonskiy, a împlinit zece ani de de existenţă, făcând şi astăzi săli pline.

Yuriy, trăieşti nişte simţăminte speciale legate de această sărbătoare?

Yuriy Kordonskiy: E un sentiment ciudat. OK, e plăcut că un spectacol de-al meu se joacă de zece ani, dar simt, în acelaşi timp, şi că am îmbătrânit puţin. Nu mai suntem aceiaşi oameni care ne-am îmbarcat acum zece ani în această aventură.

Ziare-pe-net

Ne-am schimbat. Unii am trecut prin divorţuri, unora le-au murit între timp oameni dragi, dar s-au întâmplat şi lucruri plăcute în viaţa tuturor şi toate astea şi-au pus cumva amprenta şi pe spectacol care parcă e mai copt, mai matur.

„Unchiul Vania” s-a schimbat pentru că oamenii de pe scenă s-au schimbat. Sigur că şi eu sunt altul şi-mi vine văzând spectacolul cu ochiul regizorului care sunt acum să refac scene întregi.

Mi-ar plăcea să mai am la dispoziţie măcar o lună în care să lucrez la el, să refac anumite lucruri, dar în viaţa reală lucrurile nu merg aşa. Ai terminat un spectacol, gata, îl laşi să trăiască pe picioarele lui. Nu trebuie să fii un „tată” atât de autoritar încât să-l ţii din scurt.

Dar chiar şi în imperfecţiunile lui eu îl găsesc frumos. E ca în viaţă. Prefer oricând o femeie vie unui manechin cu forme perfecte din vitrina unui magazin care, oricât ar fi de bine realizat, rămâne totuşi de plastic.

„Unchiul Vania” are un suflet şi ca orice făptură însufleţită, într-o zi e minunat, în altă zi mai puţin bun, dar are marea calitate de a fi viu… tot pe Romania libera

foto: Mediafax

“Nimeni nu ar fi dat aceşti bani dacă riscul prăbuşirii nu ar fi fost real”

, a spus directorul TNB.

“Nimeni nu ar fi pornit lucrări care durează trei ani, dacă nu ar fi fost acest pericol, când depăşirile noastre în ceea ce priveşte spectatorii şi încasările sunt substanţiale”

, a mai spus acesta. Arhitectul-şef al noii clădiri a TNB, Romeo Belea, prezent, de asemenea, la conferinţă, a spus că TNB, aşa cum este în prezent, are un risc seismic major la cutremure de 5-6 grade pe scara Richter.

Perioada de execuţie a lucrărilor de reabilitare este de 28 de luni. În prezent, pe şantierul de la faţada teatrului lucrează 150 de muncitori şi, pe parcurs, în funcţie de evoluţia lucrărilor, numărul acestora va creşte. În timpul lucrărilor, cel puţin o sală de joc va fi disponibilă.

Lucrările de reabilitare a Teatrului Naţional Bucureşti… citeste tot pe Mediafax

Explicatia e simpla: calitatea acustica extraordinara a salii din Focsani, unde orice soapta de pe scena se aude perfect pana oriunde, la cele mai indepartate scaune.

Generatii de absolventi de IATC si-au dorit sa existe repartitie la Focsani si nu au avut parte de ea. Acum, Focsaniul are o trupa de teatru. Ce face cu ea, ca e finantata de Primarie – vedem mai jos.~

Actorii concediati de la Teatrul Municipal “Mr. Gh. Pastia” Focsani sustin ca vor contesta in instanta decizia directorului Sorin Francu, afirmind ca eliberarea lor din functie nu este decit un abuz.

foto: Ziarul de Vrancea

Adrian Damian, sotul Nadinei Damian, sustine ca planul lui Francu de a scapa de anumiti oameni a fost pus la punct inca de la finele anului trecut, motivindu-si concedierile prin faptul ca va avea mai multi bani de productie.

Insa actorii matrasiti sustin ca Sorin Francu nu avea in intentie sa vina cu noi premiere, refuzind o productie regizata de Gina Lazar, “E soare, ploua”. Grupul de actori demisi ii reproseaza lui Francu ca anul trecut nu a adus pe scena municipalului decit doua piese, “Badaranii” si “Fericire conjugala”, la care se adauga piesa pentru copii “Pacala”.

“Stiam de intentia de a schimba statutul teatrului si a incercat sa ne induplece pe mine si pe Adrian Radulescu, ca ne va trece posturile de actori in cele de consilieri artistici, dind asigurari ca noua nu ni se va intimpla nimic si ca pe restul ii da afara.

Intr-o discutie din decembrie 2010 a spus ca, daca da afara trei oameni, are bani de productie, insa el a refuzat o premiera a Ginei Lazar. Decizia eliberarii din functie trebuia luata in consiliul artistic. Conflictul intre noi a izbucnit cind Sorin Francu a oprit salariile pentru cele trei angajate pe luna februarie.

Vom incerca sa mobilizam profesorii, elevii si pe toti iubitorii de teatru din Focsani, sa protestam impotriva deciziei. Am trimis mesaje si la colegii de prin tara. La Teatrul Municipal este nevoie de un manager pentru ca Francu nu este decit un administrator de cladire”, a acuzat Adrian Damian.

Salariile celor trei angajate ale Teatrului date afara de Sorin Francu, prin contributia larga a Consiliului Local Focsani, erau de 470 lei pentru Nadina Damian si cite 650 lei pentru Adina Andrei si Gina Lazar.

Damian a completat ca piesa “Badaranii”, in care a jucat sotia sa, a costat 5.000 lei, suma care s-a amortizat dupa doua reprezentatii pe scena teatrului, restul fiind profit.

Despre actrita Adina Andrei, pe care in urma cu citiva ani Francu o lauda si o vedea ca pe o tinara speranta pentru teatrul de pe Milcov, Adrian Damian a precizat ca nu a mai fost distribuita in roluri de destul timp, explicind astfel conflictul intre conducere si o parte a actorilor.

Damian nu exclude faptul ca, in cazul unui insucces in justitie, sa infiinteze o companie de teatru independenta in Focsani.

“I-am chemat la munca din septembrie si nu au venit nici o zi”

Actorul Sorin Francu, directorul Teatrului Municipal, a dezvaluit ca adevaratul motiv pentru care a renuntat la serviciile celor trei este faptul ca acestia nu ar mai fi venit la munca de mai bine de patru luni.

“In mod normal ar fi trebuit sa ii concediez. M-am rugat de ei din luna septembrie a anului trecut sa vina la munca si nici acum, in februarie, nu au venit si nici nu mi-au dat vreo explicatie. Motivul? Nici eu nu il stiu”, acuza directorul Teatrului Municipal “Mr. Gh. Pastia” Focsani.

Acesta spune insa ca cei trei au colaborari in Bucuresti, unde au fost plecati… citeste tot aici

Locuitorii dintr-un sat izolat din munți trăiesc mai bine de jumătate de an sub amenințarea unei avalanșe devastatoare. Pentru a nu se declanșa această apocalipsă ce pare că stă să cadă, ca sabia lui Damocles, în orice clipă, oamenii trebuie să vorbească doar în șoaptă, să-și camufleze casele și sentimentele și să reducă la minimum orice zgomot.

FOTO: Catavencu – Radu Afrim: “Sunt enervant de cuminte”

Bătrânii satului care fac legea s-au gândit la toate. Viața fiecărui cetățean al satului este milimetric controlată sub pretextul binelui comun. Femeile trebuie să-și planifice nunțile și  mai ales actele sexuale pentru ca nașterile să se producă doar în cele câteva luni de vară, căci altfel, țipetele femeilor în chinurile facerii și plânsetele noilor născuți ar putea declanșa avalanșa.

În numele acestui pericol proclamat ca iminent, se înfăptuiesc cele mai cumplite lucruri. Tinerii căsătoriți sunt ținuți departe unul de celălalt, cu forța dacă este cazul, iar cei care amenință într-un fel sau altul siguranța comunității sunt aduși la tăcere chiar prin crimă.

Nimeni nu își amintește ca vreodată să fi căzut cu adevărat o avalanșă în acele locuri, dar, dacă avalanșa nu ar fi existat, ea oricum, ar fi  meritat să fie inventată pentru că astfel totul e ținut sub control. Oamenii trăiesc, iubesc, se înmulțesc și mor în teroare. Și asta este bine pentru făcătorii de lege.

Pentru că astfel nu pot apărea surprize neplăcute care să tulbure liniștea ca de mormânt care este atotstăpânitoare prin acele locuri. În mod paradoxal, în liniștea aceea cumplită până și gândurile se aud parcă cu ecou, iar o șoaptă e echivalentă cu o bătaie asurzitoare de clopot.

Casele au devenit pușcării antifonate și nimeni nu îndrăznește să se opună pentru că nesupunerea înseamnă moarte. Mărturie a acestui lucru stau mâinile și picioarele ce ies parcă din pământul acoperit cu zăpadă ale celor care au păcătuit prin prea multă gălăgie și au fost „liniștiți“ de tribunalul bătrânilor.

În acestă lume în care nimic nu pare să se întâmple sunt ținute sub capac, ca într-o oală sub presiune, drame îngrozitoare care sunt mereu la un pas să răbufnescă. În familie se dezvoltă eternele frecușuri dintre noră și soacră, dintre mama ajunsă soacră și tânăra noră, dintre soț și soție.

Deși e vorba de mici înțepături din cale afară de banale, țipetele înăbușite, certurile din ochi, gesturile violente făcute pe muțește și farfuriile salvate de la spargere în ultima clipă aduc paranoia și furia la cote înfricoșătoare… citeste tot aici

Marele regizor polonez

FOTO: Dziennik – Warlikowski: Szekspir był rewolucjonistą

Fiind un nonconformist prin excelenţă, el a emis câteva păreri care au impresionat şi, pe alocuri, au şi şocat asistenţa. „Nu e corect să montezi Shakespeare doar pentru a avea o astfel de piesă în CV”, a spus el, „dar dacă eşti un regizor homosexual şi vrei să montezi un Shakespeare pentru că şi el era gay, asta, consider eu, e o motivaţie corectă”.

El a mai adăugat că, pe vremuri, Shakespeare era un paşaport de accedere în lumea bună a teatrului.

„Directorii teatrelor le dădeau chiar şi tinerilor sarcină să pună în scenă un Shakespeare pornind de la ideea că măcar textul e bun. Numai că una e textul şi alta e spectacolul în sine. Textul nu te salvează de la eşec, ba chiar, dimpotrivă, aş putea spune, cu cât e mai bun textul cu atât îţi rupi mai uşor gâtul dacă eşti un regizor prost.”

Clădirea Teatrului Naţional duhneşte a comunism

Aflat la prima vizită în România, Warlikowski a declarat că, deşi îi place Bucureştiul, fiind chiar gelos pe faptul că Ceauşescu nu a avut în distrugere eficienţa pe care au avut-o bombele care au distrus complet Varşovia în cel de-al doilea război mondial, a simţit fiori reci pe şira spinării când a intrat în clădirea Teatrului Naţional, care „duhneşte” a comunism.

„Îl simt pe Ceauşescu prin preajmă. Cred câ bântuie pe aici”, a comentat Warlikowski. „Mie îmi repugnă până şi ideea de teatru naţional, pentru că e o instituţie ce-mi dă un sentiment de cimitir. Dar am avut mulţi colegi români şi ştiu că ei îşi doreau foarte tare să lucreze la un teatru naţional, dacă nu la Bucureşti, măcar la Naţionalul din Cluj sau la cel din Timişoara şi, dacă nu şi nu, măcar la Opera Naţională. În comparaţie cu clădirea asta care arată ca un monument comunist, teatrul unde lucrez eu pare o peşteră. De fapt, dacă mă gândesc bine, chiar asta este: o peşteră amărâtă, dar în care noi ne simţim foarte bine.”… citeste tot aici

Cand o fac, aleg pe cat posibil puneri in scena-eveniment. Am fost, de exemplu, la Notarra, la “Unchiul Vania”, in regia lui Yuri Kordonski, cu Horatiu Malaele protagonist. Memorabil.

Acum am asistat la penultima reprezentatie din Capitala (pana la noi vesti) a teatrului-documentar al lui Andrei Serban, “Spovedanie la Tanacu”, la Teatrul Odeon, aseara.

Asa cum ne-a obisnuit acest teatru, aduce avangarda foarte sus si intr-o maniera foarte placuta spectatorului, prin apropierea de scena a auditoriului, care participa astfel direct la efortul actoricesc.

Am sa amintesc ca in anul 2006 am avut aici “Hamletmachine” de Heiner Muller, pusa de Dragos Galgotiu, iar mai inainte am avut un “La Tiganci”, pus de Alexandru Hausvater si exemplele pot continua multa vreme. Reusita se datoreaza si actritei Dorina Lazar, directorul Odeonului, care dovedeste meritorii calitati manageriale.

Punerea in scena

In mare, multi stim story-ul public a ceea ce s-a petrecut la Tanacu. Firul rosu al acestei piese este o naratiune continua a ceea ce s-a intamplat, dar resoneur-ul se schimba in aparenta, ramanand in esenta acelasi: autorul piesei, Tatiana Niculescu-Bran, sotia corespondentului in Romania al ziarului “Le Monde”, care a scris copios pe acest subiect.

Resoneur-ul este inlocuit de doua substitute: personajul Chita, prietena din copilarie a Irinei Cornici, care ii relateaza comisarului de politie ce s-a petrecut; actiunea propriu-zisa, jucata pe scena de actori, inclusiv actrita care o joaca pe Chita.

In cursul piesei, rolul Irinei Cornici este jucat, succesiv, dar uneori si simultan, de doua actrite, care sunt, in principiu, una Dr. Jekyll si alta Mr. Hyde, existand in acelasi timp in Irina Cornici.

Totul este insa relativ (si vom reveni asupra acestui aspect). Cele doua fatete ale personalitatii schizoide a Irinei Cornici devin, pe rand, Jekyll si Hyde, cu ambii actori.

Intr-o curgere continua, apar portiuni ale piesei, in care declaratiile personajelor reale din acest scandal public nareaza, pe pelicula video, pe un ecran, in spatele scenei, in timp ce actorii care puna ceste personaje in scena rostesc exact aceleasi cuvinte, decalat la cateva fractiuni de secunda in urma inregistrarii video, in intunericul dens, cu un reflector cu lumina galbena puternica pe ei.

Ironic la adresa presei, a realitatii si a destinului, ultima scena de acest tip este cu preotul Corogeanu, care, in timp ce vorbeste, se intoarce din cand in cand spre ecran, ca sa vada ce spune originalul pe care il interpreteaza, cum tine bratele, ce expresie are pe fata, ca sa il poata imita cat mai exact. Realitatea transfigurata jurnalistic bate adevarul si devine un soi de mit desprins de realitate.

Ideea: Totul este relativ

Autorul piesei si/sau regizorul ne fac/face cu ochiul in permanenta, atragandu-ne atentia ca traim intr-o lume in care nu mai stim sigur cine este vinoval si cine nu. Fiecare are motivele sale, culpa sa, partea sa de adevar, pe care si-o sustine, intr-un teatru-dezbatere extrem de intens si de puternic.

Cine vrea sa ajunga la radacina problemei poate sa traga foarte bine concluzia ca piesa este extrem de profunda exact din acest punct de vedere, chiar daca nu este o piesa de teatru mare: problema lumii noastre azi, poti medita, de exemplu, este ca totul e relativ si nu mai stii care este adevarul si care minciuna.

Iar aceasta deoarece nu mai exista repere morale si a disparut etica, intr-o lume in care grozaviile sunt atat de mari, incat se escaladeaza spre cer una pe cealalta. Este o grozavie ca Irina Cornici si Chita au avut acel gen de relatii adolescentine, in camin, de stare pre-sexual-pubera combinata cu violenta? Este!

Dar sa vezi ca a venit un strain si a filmat scene sexy cu Irina in camin? Aceasta este o grozavie si mai mare decat prima. Grozaviile continua, intr-o escalada teribila, pana la moartea Irinei Cornici, la jumatatea drumului dintre manastire si spital. Este o grozavie? Este, si inca foarte mare, cea mai mare.

Nu mai stim care a fost prima, care a fost ultima, cum puteau fi toate aceste grozavii oprite si de catre cine si tocmai aceasta este marea problema, ca nu mai avem repere si nici solutii si suntem in criza.

O criza spirituala extraordinara, tot mai presanta, acuzata de lumea noastra moderna, in care se poate orice si totul este relativ, iar lucrurile teribile se petrec cu o viteza tot mai mare.

Eu cred ca aici a vrut sa ajunga Andrei Serban. Iar daca ma insel, o sa aduc aminte ce spunea marele poet Marin Sorescu despre criticii sai: ca, atunci cand ii vede ce scot din poemele sale, se minuneaza si el.

Profunzimea unor realizari artistice este facuta din astfel de situatii, in care este pus criticul (sau cronicarul) de catre artist, cu geniul sau.