Egberto Gismonti by Wikipedia

Prima dată când am auzit de chestia asta cu aiseciupegul, am crezut că este vorba despre un nou film din seria Ice Age. Ice Age Chupe-Goo. În realitate, era vorba despre un nou capitol din decăderea muzicii. Deci:

“300 de oameni au dansat cu CRBL şi DJ-ii ProFM “Ai Se Eu Te Pego” sincron

Miercuri, pe 1 februarie, DJ-ii ProFM s-au distrat alături de ascultători în Afi Palace Cotroceni, într-un super flash mob. Toţi cei care au fost alături de George Vintilă, CRBL, Marius Onuc, Mădălina Vintilă, Nono Semen, Bogdan Nicolai au cântat fiecare vers al piesei “Ai Se Eu Te Pego” şi au dansat sincron sub îndrumarea lui CRBL, performanţă care s-a văzut în direct pe Sport.ro.”

“And the hit goes on”. Industria muzicală s-a pus pe treabă şi ventilează prin creierele bieţilor oameni gunoi muzical, făcându-i pe aceştia să creadă că ascultă muzică de calitate şi poluându-le minţile, pervertindu-le criteriile.

Trist, foarte trist. Michel Teló a făcut cu labermania asta muzicală până acum, pe o singură postare, … 143.426.426 de vizionări! Aproape 144 de milioane de vizionări! Un alt clip cu aceeaşi chestie are încă 33.543.426 de vizionări, adică aproape încă 34 de milioane de vizionări!

Hai să vedem şi noi clip-ul de pe net:

Deci: se dă un băiat care seamănă vag cu Ricky Martin, cântând ceva cum am mai auzit de o sută cincizeci de ori înainte. Blastaranda-blastaranda-blumping-stumping-rampling-nothing.

Melodia e drăguţică, aşa cum un cer banal de primăvară, cu norişori ca scamele, este frumos. La vară o să ne dăm în bărci cu ea pe Litoral.

Adevarul

Diferenţa dintre muzică şi sunet este că prima te înalţă şi al doilea, fără substanţă divină, te ucide. Îţi face praf psihicul. Te face muscă beată.

Dar ce este frumuseţea muzicală? Iată un exemplu latin de frumuseţe muzicală. Anca Parghel, “Brasil”:

Aha! Asta da muzică! Frumuseţea muzicii latino poate fi simplă, ca în cazul marelui hit al divei care ne-a părăsit, dar poate ajunge la complexităţi incredibile. Egberto Gismonti, “Dança das Cabeças”, la o chitară special preparată, cu 13 corzi:

Concluzia noastră este că putem să discutăm despre muzică simplă sau complicată, nu este nici o ruşine, dar nu putem niciodată să discutăm despre mizerabilităţi muzicale, făcute ca să dea fetele din şolduri, într-o vulgară aluzie la actul sexual.

Şi dacă fetele dau astfel în public din ce au mai bun, ce mai poate reprezenta actul sexual decât încă o banalitate pe care o poţi vedea pe sticla televizorului? Huh…

Probabil ca Omega este cel mai mare grup rock din istoria rockului maghiar. Cu siguranta, este cel mai de succes grup rock maghiar din istorie, chiar daca mai exista si alte trupe extrem de interesante, pe care le voi prezenta in viitor, precum Lokomotiv GT, After Crying sau Metro. Oricum, Omega este una dintre putinele trupe rock ungare destul de cunoscute in afara tarii.

Motivul cel mai notabil este bariera lingvistica, care face din alte grupuri extrem de valoroase niste necunoscute pentru nemaghiari, deoarece feelingul ascultatorului de rock trece prin intelegerea mesajului transmis de artist. Ori limba maghiara este nu tocmai adaptata la cantabilitatea anglo-saxona pentru care este facut rock-ul.

Ideea este ca, pe masura ce albumele Omega erau lansate in alte tari, trebuia sparta aceasta bariera lingvistica si atunci au aparut versiuni reusite in limba engleza. Lucru care, de exemplu, gigantilor italieni Banco del Mutuo Soccorso sau Premiata Forneria Marconi nu prea le-a iesit.

Discografia Omega incepe la mijlocul anilor ’60 si ajunge in timpurile noastre. Pentru ca Omega mai exista si astazi, ultimul LP de studio fiind lansat in anul 2006. 40 de ani de rock nu este putin lucru.

Multe dintre succesele acestei trupe au o abordare imnica. Ascultam o superba piesa mai aparte, o calatorie psihedelica demonstrand virtuozitate instrumentala, stiinta de cant, constructie armonica si restul aprecierilor pozitive le voi lasa la libera alegere a melomanilor.

Didrik Solli Tangen este un baiat de 22 de ani despre care vom mai vorbi (si inca foarte mult) in curand. Pentru aceia care in anii trecuti mai aveau putin si afirmau: “trebuie sa canti muzica de proasta calitate, adica vandabila, comerciala, ca altfel nu are succes”, am o veste proasta pentru ei si buna pentru melomani si muzica de calitate in general: ne intoarcem la muzica de buna calitate.

In clipul postat mai sus il vedem pe norvegianul Didrik Solli-Tangen interpretand “Torna A Surriento”. Fundalul sonor este asigurat de o orchestra de coarde, Barratt Due Junior Orchestra, avandu-l concert maistru pe Alexander Rybak, omul care a castigat anul trecut Eurovision pentru Norvegia.

Este debutul sau la Televiziunea Norvegiana.

Veti vedea, pe de o parte, o proba de tenor adevarat (sa ai la 22 de ani o asemenea voce este mult lucru), iar pe de alta parte veti vedea ca succesul lui Rybak de anul trecut nu a fost o intamplare, ci este justificat. Tipul este un foarte bun violonist, nu o simpla maimutica invatata sa cante o melodioara, sa zgreptzene la vioara cateva note, si gata.

Si, credeti-ma, vioara este un instrument foarte dificil si capricios, pe care nu-l poti pacali daca nu stii a-l imblanzi.

Observaţi că aceşti zece excelenţi vocalişti nu numai că se armonizează fără cusur, dar mai fac şi show.

Pe lângă aceasta, mai sunt şi plini de umor şi se comportă extrem de natural, de parcă s-ar juca.

În spatele acestor trei minute şi câteva secunde de muzică (cât oricare dintre clipurile lipsite de imaginaţie şi cacofonice muzical de la Eurovision) există o cantitate foarte mare de muncă.

Pe care trebuie să învăţăm să o respectăm.

Revin acum, dupa foarte mult timp, la una dintre bijuteriile muzicale pe care cu drag le-am prezentat pe Blogul lui Budescu si care acum pot fi gasite in arhiva, la categoria CULTURA, subcategoriile PLATINA MUZICALA si DINAMITA MUZICALA.

In anul 1971, grupul de rock progresiv italian New Trolls, in mod evident cu tentatii vizibile spre muzica preclasica si clasica, format din patru baieti extrem de pletosi si foarte cultivati, a avut privilegiul sa primeasca de la compozitorul argentinean Luis Bacalov (foto) o partitura coborata direct din cerurile inalte ale muzicii italiene a Evului Mediu, din vremurile Anonimului Venetian, ale lui Vivaldi si Scarlatti.

Rezultatul a fost naucitor, iar muzica aceasta continua sa impresioneze prin frumusete, profunzime si generozitate si astazi. Iar New Trolls, in pofida stradaniilor pe care le-au depus de-a lungul a zeci de ani de cariera muzicala stralucita si a faptului ca au mai lansat inca doua concerti grossi, nu au mai reusit sa atinga profunzimea din primul.

Gheorghe Dinica, unul dintre cei mai mari actori romani, s-a nascut la 1 ianuarie 1934, in Bucuresti. In anul 1961 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti si, la numai 2 ani de atunci, aparea in primul sau film, “Strainul”.

Acestui film avea sa-i urmeze o serie foarte lunga de aproximativ 70 de filme. Pentru rolurile jucate in anumite filme, Dinica a primit: premiul Karlovy Vary, cu filmul “Prin cenusa imperiului”; premiul Troia(Portugalia), cu filmul “Patul conjugal”; premiul de excelenta UNITER, in anul 1999; premiul special UCIN pentru rolul din “Filantropica”; in anul 2002, actor de onoare al filmului romanesc; premiul pentru intreaga activitate la festivalul T.I.F., in anul 2006.

A jucat mult timp pe scenele celor mai mari teatre din Romania: Teatrul Mic, Teatrul de Comedie, Teatrul Lucia Sturdza-Bulandra, Teatrul National, Teatrul Odeon.

Din anul 1996, a fost căsătorit cu Gabriela Georgeta. In anul 2002 a jucat rolul unui tigan, in filmul “Turnul din Pisa”, descoperindu-si astfel darul de a canta. A lansat trei albume, doua dintre ele in anul care a urmat, 2003, primele doua intitulate “Cantece de petrecere” si “Cantece de petrecere 2″.

Urmatorul album a fost lansat in anul 2004 si a fost intitulat “Romanţe”. A jucat in multe seriale de televiziune, chiar si intr-una dintre cele mai iubite telenovele din Romania, “Inima de tigan”.

La nivelul omului obisnuit, “asta e aia din Eyes Wide Shut“, filmul lui Stanley Kubrick despre tanarul cuplu care descopera decadenta lumii in care traieste si cum se impleteste aceasta cu o constanta a lumii omului – societatile secrete, apoi alege sa se comporte ca si cum acea lume nu ar exista, inchizand ochii.

Prin anii ’80, dupa ce a rulat la cinema un anumit film, colegii mei aveau obiceiul sa spuna, cand auzeau fragmente dintr-o anumita miscare din Concertul nr. 5 “Imperialul” de Ludwig van Beethoven”, “asta e din Competitia, cu Amy Irving si Richard Dreyfuss.

Dincolo de acest loc comun, vorba unui prieten, este muzica regilor. Dmitri Shostakovich a fost un mare compozitor rus, care, nefiind evreu, a trait toata viata lui ca un adevarat evreu, fiind patruns de spiritul iudaic.

Desigur, pe noi ne intereseaza mai putin acest lucru si mult mai mult muzica lui Shostakovich, care este absolut superba.

Paul Whiteman (28 martie 1890 – 29 decembrie 1967) a fost un lider de big-band american si dirijor de orchestra.

Conducator al uneia dintre cele mai cunoscute orchestre de jazz din Statele Unite, din acele vremuri, in anii ’20, inregistrarile lui Whiteman au avut un succes imens si a fost numit, inaintea lui Robinson si Ellington, “Regele Jazzului”.

In anul 1924, Whiteman a cautionat si dirijat prima aparitie publica a compozitorului si pianistului George Gershwin, cu “Rapsodia in Albastru”. Whiteman a inregistrat multe hituri standard ale muzicii jazz interbelice, in cariera sa, precum “Wang Wang Blues”, “Mississippi Mud”, “Rhapsody in Blue”, “Wonderful One”, “Hot Lips”, “Mississippi Suite” si “Grand Canyon Suite”.

Popularitatea sa a scazut in muzica swing a anilor ’30, iar prin anii ’40 dej se retrasese in cvasitotalitate. Locul lui Whiteman in istoria universala a jazz-ului este oarecum controversat.

Detractorii sugereaza ca muzica orchestrat-ornata a lui Whiteman a fost jazz doar cu numele (lipsindu-i improvizatia si profunzimea emotionala tipice genului) si a cooptat in muzica de jazz inovatiile muzicienilor negri.

Sincer: bravo lui ca a folosit imaginatia negrilor. Astea sunt prostii si rasisme din perioada interbelica americana. Poate ca exista cam mult sirop la Whiteman, dar muzica este big-band-jazz adevarat.

Milton Mesirow, mai cunoscut cu numele sau de scena Mezz Mezzrow (9 noiembrie 1899 – 5 august 1972) a fost un clarinetist american de jazz si saxofon din Chicago.

Mezzrow este foarte cunoscut pentru organizarea si finantarea realizarii unor inregistrari istorice cu Tommy Ladnier si Sidney Bechet.

Mezzrow a fost de asemenea pentru scurt timp managerul marelui Louis Armstrong. Totusi, este cunoscut acum mai curand ca fiind un tip cu un caracter foarte pronuntat si interesant, care si-a pus amprenta asupra autobiografiei sale “Really The Blues”.

Numele acesteia este defapt numele unui cantec al lui Sidney Bechet.

John Jean Goldkette (18 Martie 1893 – 24 Martie 1962) a fost un pianist de jazz si lider de grup jazz, nascut in Grecia, la Patras. Goldkette si-a petrecut copilaria in Grecia si Rusia, apoi a emigrat in Statele Unite in anul 1911.

A condus multe grupuri de jazz si muzica de dans, dintre care cel mai cunoscut a fost Victor Recording Orchestra, intre 1924 si 1929, care i-a inclus, in diferite perioade, pe mari jazzmani ai vremii precum Bix Beiderbecke, Hoagy Carmichael, Chauncey Morehouse, Jimmy Dorsey, Tommy Dorsey, Bill Rank, Eddie Lang, Frankie Trumbauer, Pee Wee Russell, Steve Brown, Doc Ryker si Joe Venuti.

In acest mare jazzband au fost vocalisti precum Keller Sisters and Lynch. In a sa carte, Jazz Masters of the Thirties, Rex Stewart, fost membru al grupului de jazz al lui Fletcher Henderson in acele vremuri, arata ca aranjamentele grupurilor conduse de Goldkette si ritmurile antrenante ale trupelor de muzica de dans pe care le-a condus au reprezentat “primul swing original de trupa de jazz formata din albi din istoria jazz-ului”.

Jean a fost de asemenea director muzical la Detroit Athletic Club pentru peste 20 de ani, precum si coproprietar al legendarei sali de dans Graystone Ballroom, impreuna cu Charles Horvath, care de asemenea a facut parte din Goldkette Victor Band in perioada timpurie a acestei formatii.

Jean a avut propria sa trupa de jazz & dance entertainment, numita “Jean Goldkette’s Orchestras and Attractions” (foto), cu care s-a manifestat in sala de bal a ceea ce este in continuare Hotelul Book-Cadillac din Detroit.

Edward Kennedy “Duke” Ellington (n 29 aprilie 1899 – m 24 may 1974)  became one of the most influential artists in the history of recorded music, and is largely recognized as one of the greatest figures in the history of jazz, though his music stretched into various other genres, including blues, gospel, movie soundtracks, popular, and classical.

His career spanned five decades and comprised of leading his orchestra, an inexhaustible songbook, scoring for movies and world tours. Due to his inventive use of the orchestra, or big band, and in part to his refined public manner and extraordinary charisma, he is generally considered to have elevated the perception of jazz to an artistic level on par with that of classical music.

His reputation increased after his death, and he received a special award citation from the Pulitzer Prize Board in year 1999. (Wikipedia)

Ferdinand “Jelly Roll” Morton (1880s – July 10, 1941) was an American ragtime and early jazz pianist, bandleader and composer.

Widely recognized as a pivotal figure in early jazz, Morton claimed, in self-promotional hyperbole, to have invented jazz outright in 1902. Morton was the first serious composer of jazz, naming and popularizing the “Spanish tinge” of exotic rhythms and penning such standards as “Wolverine Blues“, “Black Bottom Stomp“, and “Buddy Bolden‘s Blues”. (Wikipedia)

The Frankie “Tram” Trumbauer Orchestra feat. Bix Beiderbecke – Singin’ the Blues. The first minute of the song is a sax solo by Trumbauer. The second minute is Bix’s cornet solo. The third minute features a short clarinet solo by Jimmy Dorsey, who was the clarinetist in Trumbauer’s Orchestra at that time.

The guitarist on this track is Eddie Lang. This song is considered a jazz classic because Bix and, to a lesser degree, Tram were able to make a slow-tempo jazz ballad swing. This ability to make slow-tempo swinging jazz would later be emulated by jazz musicians ranging from Lester Young to John Coltrane to Miles Davis. (Wikipedia)