Cea mai iubită trupă pop din istoria muzicii, ABBA, s-ar putea reuni, după o despărţire „temporară” care a durat aproape 30 de ani. Casele de pariuri pun în joc sume mari pentru cei care mizează pe reunirea trupei chiar la nunta prinţului William cu Kate Middleton.

FOTO: FanPop

Vestea că legendarul careu de aşi ar putea fi văzut din nou de fani a fost dată chiar de Agnetha Fältskog, serafica blondă a grupului, cea care a refuzat în toţi aceşti ani o eventuală revenire pe scenă, deşi sumele care li s‑au oferit, de-a lungul timpului, pentru acest lucru celor patru au fost fabuloase.

Agnetha şi-a motivat mereu refuzul de a reapărea în lumina reflectoarelor spunând că, pentru ea, anii de glorie au fost pur şi simplu prea mult. „Mi-am luat «supradoza». Aveam 15 ani când am devenit solista unei trupe. La 18 ani am lansat primul meu disc. Aveam 25 de ani când s-a format ABBA. După ABBA, am lansat trei albume. Cred că am fost suficient de productivă”, a explicat cântăreaţa suedeză presei britanice.

Iată însă că, după trei decenii de împotrivire, Agnetha a revenit la sentimente mai bune şi, deşi exclude ideea unei serii de turnee, se arată încântată de eventualitatea unui concert unic.

FOTO: ABBASite

„Ar fi distractiv să ne întâlnim cu toţii, să vorbim despre vremurile de demult şi poate chiar să cântăm împreună. Nu vom susţine turnee precum Rolling Stones sau alte trupe vechi. Însă cred că vom fi cu toţii de acord pentru un concert unic, organizat, poate, în scopuri caritabile.”… citeste tot aici

~ vezi aici interviul Agnetha FäItskog din luna decembrie a anului 2004 ~

~ vezi aici Benny Andersson review on the ABBA albums (2010) ~

Ascultati bantuitoarea tema “Du måste finnas / You Have To Be There”, interpretata de solista suedeza Helen Sjöholm (care canta cu Benny Andersson’s Orkester), din music-hall-ul capodopera scris de compozitorii Benny Andersson si Bjorn Ulvaeus, “Kristina från Duvemala”, care face de cativa ani furori prin Occident.

De la lansarea sa, povestea transformata in music-hall a unei familii de suedezi care emigreaza in Statele Unite din Duvemala, Suedia, a tragediilor si a bucuriilor cunoscute de acesti oameni in decursul anilor, a reusit sa sparga box-office-urile lumii show-biz-ului.

Nu, nu este primul music-hall tragic din istoria acestui gen, consacrat pe Broadway. Primul a fost, dupa stiinta mea, “All That Jazz”, care, la fel, a facut cariera tot pe Broadway. In culmea consacrarii newyorkeze, regizorul show-ului, Bob Fose, l-a transformat in film, devenind, si ca film, primul music-hall tragic din istoria filmului.

Ei bine, daca Fose are meritul ca a fost primul din lume, Andersson / Ulvaeus au azi meritul ca efectiv au despicat Broadway-ul in doua cu fantasticul lor music-hall tragic, care a fost jucat foarte multa vreme numai in Suedia, numai in limba suedeza.

FOTO: YouTube

Am preferat sa postez versiunea in limba suedeza a ariei solistice “Du måste finnas”, pentru ca in aceasta interpretare Helen Sjöholm este mai dura si interpreteaza mai violent, punand tuse mai groase, care o fac si sa se strambe, in timp ce versiunea in limba engleza iti ofera posibilitatea sa intelegi profunzimea mesajului transmis de Andersson / Ulvaeus, dar interpretarea este mai potolita si transmite artistic si tragic mai putin.

vezi versurile ariei, in versiunea in limba engleza

Vreau sa fiu foarte clar inteles la ce anume ma refer, cand scriu despre despicarea in doua a Broadway-ului de catre “Kristina från Duvemala”. Acest music-hall ofera cateva arii absolut incantatoare, capodopere ale genului, dintre care probabil ca “Du måste finnas / You Have To Be There” are cel mai mare impact asupra ascultatorului, si mai mare asupra celui care se afla in sala de concerte si cel mai mare asupra interpretului.

Va rog sa urmariti cu atentie ce se intampla cu corista din stanga, din spatele Helenei Sjöholm. Este efectiv devastata de puterea temei si de mesajul transmis de solista. Va rog sa realizati ce se intampla cu solista insasi, pentru ca ea nu are voie sa se lase dominata de tema pe care o interpreteaza, ci trebuie sa se controleze si sa mai si interpreteze.

Ei, si aici incep problemele. O solutie ar fi sa interpretezi ca Julie Andrews in “Sunetul Muzicii”, adica stralucitor, superficial, ca pe Broadway-ul interbelic. Astfel toata lumea va fi multumita si nu iti vei provoca singur momente de catharsis in timpul interpretarii.

O alta solutie ar fi sa te lupti cu tema, sa o domini si sa o interpretezi cat mai sus in feeling-ul artistic, astfel incat insa sa nu te inece lacrimile si sa nu ti se puna un nod in gat, ca atunci ai clacat si nu mai esti artist. In asemenea conditii, sigur ca iti apar pe fata riduri ca niste rani.

Este extrem de dificil, mai ales ca mai ai de luptat si cu alte dificultati. De exemplu, nu este usor sa canti in fata unei sali pline, stand pe o scena complet goala, in lumina rece, cu o orchestra simfonica in spatele tau si un dirijor care te analizeaza la sange, ca psihiatrul pacientul intr-o sedinta de retroversiune.

A, si in aceste conditii ce poti altceva sa faci decat sa porti respect unei soliste ca Helen Sjöholm si a unor compozitori ca Benny Andersson si Bjorn Ulvaeus?

“Bringing It Back” este, din punctul meu de vedere, o perla muzicala. Melodia ii apartine lui J.J. Cale. Ceea ce se intampla insa cu tema lui J.J. este pur si simplu incredibil. Pe nesimtite, din tema, se intra in improvising, care face parte din trupul piesei, cam in genul in care au reusit cei de la Phoenix cu versiunea de pe discul de vinil a celebrei “Negru Voda”, care este pentru mine genul de melodie cu improvizatii, fara ca ascultatorul sa auda programarea acestora si articulatiile grupului respectiv pacanind.

FOTO: SongLyrics

Cu succesul urias al hiturilor “Carry On Wayward Son” si “Dust In The Wind”, ei au ajutat in mod decisiv la definirea sound-ului rockului clasic, in pofida faptului ca au fost valoric mult peste ce a adus acest subgen muzical, prin complexitatea simfonica a muzicii lor, rafinamentul nemaipomenit al temelor muzicale si complexitatea mesajului artistic.

Sunt iubiti si respectati in intreaga lume. Am convingerea ca, daca aflam acum ca peste o luna vin in Romania, Zone Arena geme de rockeri si scorurile de vanzari vor inregistra recorduri peste Ozzy.

Perioada de legenda a trupei este in anii ’70. Primul album, eponim numelui grupului, a fost lansat in anul 1974, dar raspunsul fanilor in Statele Unite, tara in care era originat grupul, a fost slab. Motivul, absolut consternant: muzica era prea simpla, prea spre rockul clasic, cu tente spre HardRock.

Al doilea album Kansas, Song For America (1975), a fost cu mult mai putin zgomot si mult mai multa muzica, evident, cu evidente influente din muzica clasica si o abordare simfonica a partiturilor.

Al treilea album, Masque (tot 1975), este unul mai spre muzica pop, in sensul ca avem de-a face cu piese mai cantabile. Au fost ridiculizati de tarani fara creier din intreaga lume, pentru ca lumea, cand intrau pe scena si erau vazuti imbracati in salopete si cu vioara in mana, credea ca a venit sa vada o trupa de CountryMusic si incepeau sa fluiere. Apoi grupul incepea sa cante si meltenii ramaneau cu gurile cascate.

Cele mai bune timpuri: albumul Leftoverture (1976), cu popularul single “Carry On Wayward Son”, care a devenit o melodie emblematica a grupului si a impins albumul spre a primi un disc de platina.

A urmat cel mai progresiv album, Point Of Know Return (1977), extrem de cunoscut in Romania, pentru ca fost vandut pe caseta de meseriasii de la Digital Record, inainte sa apara legea copyright-ului, a continut cel mai popular cantec acustic al grupului, minunatul “Dust In The Wind”. S-a scris despre acest grup atat de putin, fata de cat de mult ar fi trebuit sa se scrie.

Ascultam una dintre perlele marelui supergrup de SimphonicProgressive Kansas, “The Pinnacle”. Cantecul spune povestea unui erou, care a ajuns acum la batranete si isi spune povestea faptelor sale de vitejie unui grup de tineri care il asculta.

Muzica este absolut fabuloasa. Avem aici de-a face cu un grup format din oameni extrem de tineri, dar in acelasi timp in plina glorie artistica. Albumul de pe care avem ocazia sa ascultam “The Pinnacle” se numeste Masque si este din anul 1975, al treilea album al celebrei formatii americane de origine britanica.

Povestea acestui grup incepe in prima parte a deceniului sapte. Liderii line-up-ului original au fost Kerry Livgren (chitara – seniorul trupei, de la constituire si pana in prezent) si Phil Ehart (percutie), care proveneau din doua grupuri distincte, care s-au unit, formand un mare supergrup.

Trupa lui Livgren se numea Saratoga si cea a lui Ehart White Clover. La inceput, Kansas era doar o trupa obisnuita de rock, dar in scurt timp au pus la punct un stil muzical absolut fabulos, care i-a adus in cativa ani in situatia de a fi comparati cu giganti ai muzicii progresive de la inceputul anilor ’70, precum Genesis, Yes si King Crimson.

Combinand complexitatile muzicale tipice rockului progresiv britanic cu muzica soul si instrumentatia tipic americana, Kansas a devenit una dintre cele mai de succes trupe de turneu din anii ’70. S-a scris despre acest grup atat de mult, totusi atat de putin.

Exista cateva supergrupuri de muzica progresiva atat de mari, incat ele sunt cunoscute astazi, pentru unele dintre creatiile lor, de toti melomanii adevarati. Unul dintre aceste supergrupuri s-a numit Pink Floyd si, ca incadrare stilistica, face parte din subcurentul Psychedelic/Space Rock, cu o puternica nota existentiala tipica. Aceasta il face inconfundabil.

Voi evita sa detaliez impresionanta discografie floydiana, care se intinde pe 27 de ani, dintre care primii 22 sunt covarsitori ca mesaj, continut muzical si determinanti pentru ce este in prezent muzica de calitate pe mapamond.

Cine doreste sa cunoasca povestea acestei formatii uriase are referinte indestulatoare, iar cine vrea sa le asculte muzica nemaipomenita asemenea.

Maestrii mei in ale muzicii m-au invatat in studentie ca la Pink Floyd este foarte importanta ascultarea muzicii cu urmarirea atenta a versurilor. Iata-le mai jos:

Remember when you were young,
You shone like the sun.
Shine on you crazy diamond.
Now there’s a look in your eyes,
Like black holes in the sky.
Shine on you crazy diamond.
You were caught on the crossfire
Of childhood and stardom,
Blown on the steel breeze.
Come on you target for faraway laughter,
Come on you stranger, you legend, you martyr, and shine!

You reached for the secret too soon,
You cried for the moon.
Shine on you crazy diamond.
Threatened by shadows at night,
And exposed in the light.
Shine on you crazy diamond.
Well you wore out your welcome
With random precision,
Rode on the steel breeze.
Come on you raver, you seer of visions,
Come on you painter, you piper, you prisoner, and shine!

I New Trolls este considerat indeobste, pentru marile sale albume, grup de rock progresiv simfonic, dar a reduce aceasta mare formatie numai la atat ar fi o mare nedreptate.

Este de altfel unul dintre grupurile rock cel mai greu de incadrat din istoria acestui gen muzical. Au inceput in anii ’60 cand un rock italian atins de aripa beat-ului de sfarsit de anii saizeci, cu o tenta personala puternica, atinsa de dramatism, care se constat cu usurinta in hitul Autostrada.

FOTO: ItalianProg

Au socat prin extraordinarul Concerto Grosso per I New Trolls, o creatie scrisa special pentru ei de compozitorul sud-american Luiz Enriquez Bacalov. Din acest moment, muzica lor, cu tuse Pop, Rock, HardRock, apoi iar SimfonicRock, ArtRock, HardRock si asa mai departe va deveni extrem de complexa si indragita pe mapamond.

Faima lor este foarte nisata, astfel incat in Romania in prezent sunt cunoscuti de un grup foarte restrans de cunoscatori, deci daca ar veni in Romania sa concerteze (caci grupul exista in continuare) probabil ca ar putea concerta mai curand intr-un club de genul Big Mamou.

Una peste alta, o trupa de ceea ce mie imi place sa numesc GISP (Great Italian Symphonic Progressive).

Asia a fost o trupa constituita pe ruinele a trei mari supergrupuri de rock progresiv: King Crimson, Emerson, Lake & Palmer si Yes. Cel mai bun album al grupului este primul, lansat in luna martie a anului 1982.

De pe acest album, unul dintre frumoasele hituri care pot fi degustate indelung se numeste “Open Your Eyes”. Din punctul meu de vedere, cea mai progresiva creatie de pe acest album este “Time and time again”, dar toate melodiile se caracterizeaza printr-o dezvoltare tematica luxurianta, in care fiecare dintre maestrii ce formau initial grupul Asia arata ce pot, ca instrumentisti si armonisti de exceptie.

Si, pentru ca tot veni vorba: initial, Asia a fost format din ex-solistul vocal si basistul King Crimson, John Wetton, chitara solo de la Yes Steve Howe, tobarul Emerson, Lake & Palmer Carl Palmer si keyboardistul Geoff Downes.

Insa inca din anul 1974, cand primul line-up King Crimson s-a desfiintat, circula un curent de idei pentru infiintarea unui supergrup, format din membrii virtuozi ai mai multor trupe de rock progresiv celebre.

Prin aceste versiuni de line-up s-au vehiculat nume ilustre, precum cele ale lui Bill Bruford si Rick Wakeman, ori cele ale chitaristului Allan Holdsworth si keyboardistului si violonistului Eddie Jobson.

Acestia insa au scapat de sub controlul tematic exercitat de casele de discuri si au stat partial la baza formarii unui alt supergrup legendar de rock progresiv: UK. Linia de unire intre UK si Asia este John Wetton, vocalistul acesta de exceptie participand pe rand la fondarea amandurora.

FOTO: SoloQueremosCompartir

Rezultatul final al acestui efort, de constituire artificiala oarecum a unui supergrup de progressive rock, in spatele caruia s-au aflat mai multe case de discuri, precum Geffen Records, a fost dezamagitor: nu era indeajuns sa ai instrumentisti de geniu, trebuia sa mai ai si geniul unor muzicieni compozitori, ori acesta din Asia a lipsit.

Trebuie sa intelegem ca marele succes al trupelor progresive legendare s-a bazat pe geniul unor muzicieni iesiti din comun: Robert Fripp, in cazul King Crimson; Keith Emerson, in cazul Emerson, Lake & Palmer si Jon Anderson, in cazul Yes.

La jumatatea anilor ’70 insa era evident proiectul caselor de discuri de a-si mari vanzarile, prin abordarea unor stiluri muzicale mai comerciale, iar tipi ca Fripp, Emerson, Akkerman sau Anderson stateau in calea acestor planuri comerciale.

Astfel a luat fiinta Asia, anuntat initial ca fiind un nou mare supergrup, care insa, in pofida unei intense campanii de marketing si a faptului ca a rotit, de-a lungul anilor, un numar impresionant de virtuozi ai rockului, nu a reusit sa se ridice la nivelul primului album, eponimul “Asia”.

Iar acesta este valoric sub orice album clasic al marilor trupe-inaintasi, din care au facut parte muzicienii din primul grup Asia. Exista voci care spun ca Wetton, dupa ce a cantat in King Crimson, ar fi trebuit sa se lase de muzica.

Eu cred ca acestea sunt exagerari. Muzica de pe primul album al acestui grup este extrem de frumoasa. Iar “Open Your Eyes” o splendoare sonora. De aceea repet: la NeuroVision nu poti lansa, in preselectie, pigmei muzicali purtand astfel de nume ilustre in muzica.

Maine-poimaine vom vedea, in acest ritm, canticele purtand nume de genul “Voodoo child”, “La vie en rose” sau “Black Magic Woman”. Si nu vreau sa impusc televizorul.

Acum cateva ore am promis ca voi explica anume ce reprezinta “Bang Bang” in muzica. Avem mai sus clipul coverului-eveniment la hitul Cher, “Bang Bang” (muzica si versuri Sonny Bono), lansat de fiica lui Frank Sinatra, actrita si cantareata Nancy Sinatra.

FOTO: Carnage and Culture

Versiunea originala a melodiei “Bang Bang” a fost lansata de Cher in anul 1966, ca si coverul fiicei lui Frank Sinatra. Coverul a fost folosit ca secventa de deschidere in filmul lui Quentin Tarantino, Kill Bill, despre care se vorbeste cam mult in aceste zile.

Hitul “Bang Bang” este o mica bijuterie muzicala, pe care nu o poti pune in nici un caz langa chestia comisa la NeuroVision, anul acesta, de catre un compozitor roman de la care aveam ceva pretentii.

Foarte multe voci afirma pe buna dreptate ca versiunea Nancy Sinatra este mai buna decat originalul lansat de Cher.

“Bang Bang (My Baby Shot Me Down)” este al doilea singer lansat de Cher de pe al doilea album al ei, The Sonny Side of Chér. Melodia a ajuns pe locul trei in UK Singles Chart si a fost numarul doi in Billboard Hot 100.

Nu se poate sa nu respecti astfel de teme muzicale, legate indisolubil de numele lor rasunator. Altfel, maine-poimaine ne vom trezi cu prezente sinistre prin preselectia NeuroVision, purtand nume ilustre ca “Stairway to heaven”, “Yellow Submarine” sau “Season of the witch”.

I Califfi este un grup de Great Italian Symphonic Prog (GISP), cum imi place mie sa numesc acest subgen. Asa cum se poate observa pe site-ul ProgArchives, intre timp administratorii acestuia au schimbat denumirea subgenului, rebotezand-o, din Italian Symphonic Prog, Rock Progressivo Italiano.

FOTO: ProgArchives

Formatia a lansat pana acum patru albume de studio, doua in perioada sa de aur, Così ti Amo (1970) si Fiore di Metallo (1973). Ca aproape tot ce este lansat in anul de gratie 1973, si albumul Fiore di Metallo este o perla progresiva deosebita. Se remarca piesele “Varius”, pe care o puteti asculta mai sus, precum si “Nel Mio Passato”.

Este un grup tipic de GISP, care mixeaza pe structuri de tip simfonic temele preclasice si clasice, imbracate in haine rock, cu o excelenta partitura vocala, dar si cu ajutorul unei chitari solo si a unui keyboard de exceptie. ProgArchives ii categoriseste aproape de Garybaldi sau Flea, iar pentru temele lirice ii considera apropiati de Premiata Forneria Marconi.

Britanicul Ozzy Osbourne, “Godfather of Heavy Metal“, a cantat ieri la Zone Arena, in Bucuresti, intr-un concert de promovare a noului sau album, lansat in iunie, “Scream”.

De altfel, “Time”, piesa recomandata de mine astazi la Dinamita Muzicala, este una dintre cele doua remarcate de mine de pe acest album, asupra caruia voi insista putin mai incolo.

Este meritoriu pentru un om de 62 de ani sa cante astfel, asa cum a facut-o ieri Ozzy, in spatele Kaufland de pe Bd. Barbu Vacarescu. Noi, romanii, trebuie sa fim recunoscatori ca un asemenea nume vine si canta in buricul targului nos’ dâmţovibean, urlandu-ne ragusit de 53 de ori, in dulcele sau stil clasic inconfundabil, “I can’t fuckin’ hear you!”.

FOTO: Wikipedia

Problemele incep atunci cand trebuie sa explicam de ce nu ne prea auzea Ozzy, adica nu ne auzea urland si bestializandu-le, asa cum este el obisnuit, in fata iubitorilor de HeavyMetal. Iar aceasta pentru un motiv foarte simplu: cei care au venit la acest concert erau iubitori de rock, nu de HeavyMetal. Nisele la noi, in Romania, nu sunt asa de bine conturate ca in United Kingdom of Great Britain & Northern ireland, de unde provine Mr. John Michael “Ozzy” Osbourne.

M-am revazut cu o multime de fete cunoscute si re-cunoscute de pe la toate concertele bune din Capitala. Oameni cu care m-am mai vazut si la Phoenix, si la John Mayall & The Bluessbreakers, Rolling Stones, dar si la Manfred Man’s Earthband.

Oameni care asculta “Mama, I’m coming home” si se uita-n zare, in propria lor minte, cautandu-si avan copilaria pierduta, in care unul, Chiriac, de la “Metronom”, isi dadea duhul asasinat si-n locul sau venea Radu Teodor, care punea astfel de greutati pe calea undelor.

L-am auzit pe Ozzy cantand, invelit in steagul Romaniei, pe care mai apoi si l-a facut fular la gat, ca era destul de frig, “War Pigs”, “Shot in the dark”, “Killer of Giants” si alte evergreen-uri metalicoase din aceasta categorie aparte.

Nu am auzit nici una dintre piesele de pe noul album promovat, poate pentru ca concertul a inceput ceva mai devreme, iar eu am ajuns fix la 20:30, precum ceasul cu cuc. Poate si-a deschis concertul cu vreuna dintre noile melodii lansate.

Dincolo de hiturile eterne cantate de marele muzician, principiul acestei muzici este foarte simplu: o tema extrem de puternica, directoare, care se repeta pana la paroxism, in timp ce percutionistul si chitarile “baga mare”, apoi urmeaza variatiunile pe instrumente, reexpozitia temei, climax, si gata.

FOTO 2 Ozzy Osbourne: Cristina Hurdubaia pe Facebook

Dincolo de aceasta, Ozzy mi se pare a fi astazi in impas, iar aici nu ma refer la felul in care a falsat in finalul concertului de sambata, cand probabil i-a obosit glasul si a stat sub ton copios. Ma refer la continutul ultimului sau album.

Daca faci abstractie ca melodiile incep si se termina si treci dintr-una-ntr-alta aleator, navigand in interiorul lor, ai impresia ca asculti aceeasi melodie dura, continua, bazata pe forta, chitari electrice violente, tobe care-mpusca ritmica necrutator (mari meseriasi instrumentistii, dar chitaristul prea ma duce drept in griful lui Joe Satriani), dar muzica e un accesoriu si tema puternica, tipica Ozzy, e de cautat cu lumanarea.

Si de gasit numai, in opinia mea, la doua miscari lente de pe album. Prima, “Time”, este deasupra acestui text. A doua, “I love you all”, este superba, dar, cand sa inceapa, se termina. Mie mi se pare ca se putea scoate mult mai mult decat atat:

Aceasta tema neterminata si netransformata in hit, asa cum ar fi fost normal, imi aduce aminte de o carte a lui Vargas Llosa, “La Tia Julia y El Condeillero”, in care personajul principal este povestitor de spaghete radiofonice. Iar marele Llosa arunca, nene, cu mari teme de romane, de nu te vezi. Pacat, Mr. Osbourne, mare pacat.

Doamnelor, domnisoarelor, domnilor, dar mai ales dragi cititori, vreau sa va spun ca sunt de-a dreptul revoltat. Este inadmisibil asa ceva si nu pot sa rezist tentatiei de a scrie urmatoarele randuri.

Fiara salbatica, vinovata in continuare si dupa atata amar de vreme de sperierea prin muzica HardRock de buna calitate a mapamondului, ne viziteaza sambata. Voi fi acolo sa consemnez. Voi publica cronica de concert sambata spre duminica noapte.

Dupa ce domnul Ronnie James Dio, care l-a inlocuit la Black Sabbath, ne-a parasit putin, sa cante zeilor, Ozzy Osbourne, care inca ne ofera privilegiul de a fi contemporanul nostru, vine sambata seara la Zone Arena, in Bucuresti, pentru un concert teribil.

Este vorba despre al saisprezecelea concert din turneul lui Ozzy, 16 Country European Leg of the SCREAM Tour. Iata despre ce vorbim:

Coming off a triumphant run of six OZZFest shows that earned him some of the best live reviews in his career, OZZY OSBOURNE and his band–new guitar player Gus G., bassist Blasko, drummer Tommy Clufetos and keyboardist Adam Wakeman–launched the second leg of his overseas tour this past weekend (Saturday, August 29) at the Ripfest Festival in Prague, Czech Republic.

As part of OZZY’s 18th month world tour, this leg will encompass 16 countries. It is a mix of headlining and festival dates in connection with the multi-platinum, Grammy Award-winning, Rock and Roll Hall of Famer’s album SCREAM (Epic Records), which entered the charts in June in the Top Ten in more than 10 countries and features the newly released single “Life Won’t Wait.” The trek includes two OZZFest shows–in London, England at the O2 Arena September 18 and in Tel Aviv, Israel at Heyarkon Park September 28–plus performances in Russia, Italy, France, Denmark, Sweden, Greece, Finland, Norway, Germany, Romania, and Turkey before wrapping October 4 in Hungary.

Tocmai ce spuneam ieri: Taxi si-au pierdut umorul.

Ce ne facem cu Dan Teodorescu, nu mai stie sa glumeasca?

FOTO: free-cellphoneringtones

Si… bam!

Iaca bomba!

Aceasta melodie este o pleasca muzicala satirica extrem de reusita, care va face cariera.

Auditie placuta!

Spooky Tooth (in traducere – Dintele Inspaimantator) este un grup legendar, care a facut o muzica extrem de upstream ce este foarte putin inteleasa. Din punctul meu de vedere, chiar daca nu este cel mai bine cotat, albumul lor cel mai valoros este The Last Puff ( Featuring Mike Harrison) (1970).

Ascultam aici “Jubilation”, dintr-o creatie extrem de controversata, Missa “Ceremony” din 1969, o creatie Spooky Tooth & Pierre Henry. Grupul s-a format in anul 1967, din ramasitele a trei trupe: The Ramrods, Art si The VIP’s.

In fapt, Art lansase un album, numit “Supernatural Fairy Tales”, inainte ca  Gary Wright sa intre in grup si sa apara in peisaj numele de trupa Spooky Tooth.

Trupa canta o muzica absolut fabuloasa de la inceput, mult peste muzica vremurilor sale, fiind, dupa parerea mea, un fenomen asemanator celui ce a fost reprezentat de grupul american Vanilla Fudge.

In soundul grupului exista simultan si pian, si orga, care a indus o aroma aparte de progresiv timpuriu cu feeling blues. Alti artisti, ca Hannsson  / Hakansson si The Band, aveau un sound similar, dar s-au dezvoltat in directii muzicale diferite.

Line-up-ul Spooky Tooth s-a tot schimbat, in cei sase ani de existenta a trupei, dar membrii cei mai importanti au fost Mike Harrison la keyboards si voce, ulterior a aparut Greg Ridley, la chitara bas si voce, Gary Wright, la orga si voce, Mike Kellie  la tobe si Luke Grosvenor la chitara solo si voce.

Din punctul de vedere al cotei de piata obtinute, Spooky Two (1969) e considerat cel mai reusit LP, dar in cei sase ani de existenta grupul si-a schimbat mult soundul. Exista o stransa legatura stilistica, iar trupa de care este legat Spooky Tooth e  Humble Pie. A existat de altfel o circulatie de membri din Spooky in Humble si viceversa.