Paradoxul Journey a fost ca, atunci cand au facut o muzica absolut formidabila, in prima lor perioada, nu au avut succes, iar cand au avut succes si au vandut milioane de albume nu au mai fost o formatie de cult, ci una de mase.

Journey a inceput sa cante in San Francisco, la inceputul anului 1973. Muzica acestei mari formatii americane (in general acceptata ca fiind una) de HardRock este impartita in doua. De la inceputul anului 1973 si pana in 1977, cand au facut un JazzFusion cu influente progresive si apoi, cand au facut HardRock.

Chitaristul Neal Schon, ale carui performante pot fi admirate in finalul piesei postate aici, impreuna cu keyboardistul Gregg Rolie, ambii scoliti de marele Carlos Santana, l-au intalnit pe basistul Ross Valory si pe tobarul Prairie Prince de la The Tubes (inlocuit ulterior de celebrul Aynsley Dunbar).

In prima perioada, vocea era asigurata de Gregg Rollie si uneori de catre Schon. Piesa pe care o ascultam este de pe cel mai bun album al grupului din prima perioada, numit Look Into The Future.

Dar la mijlocul anilor ’70, cand Journey facea aceasta muzica fabuloasa, iubitorii de muzica incepeau sa-si schimbe gusturile, Journey era in pericol sa piarda contractul cu CBS si atunci si-au schimbat stilul si au adus un solist intr-adevar excelent, pe Steve Perry.

A urmat lansarea albumului Infinity, care s-a vandut imediat in aproximativ un milion de copii, mai multe decat la celelalte trei albume de pana atunci la un loc. Totusi, astazi Journey este recunoscut ca mare grup de muzica JazzFusionProgressive datorita primelor sale trei albume. Asta e viata si asa se scrie istoria. Muzicii.

Il Rovescio Della Medaglia este o alta trupa efemera, care a contribuit la formarea extraordinarului univers alternativ ProgRock italian, alaturi de alte multe grupuri care fac parte din ceea ce ProgArchives numea Italian Symphonic Progressive, iar acum numeste Rock Progressivo Italiano, iar eu numesc Great Italian Symphonic Progressive (GISP).

Line-up-ul grupului:

1970-73
Pino Ballarini (vocals, flute)
Enzo Vita (guitar)
Stefano Urso (bass)
Gino Campoli (drums)

1973
nou membru:
Franco Di Sabbatino (keyboards)

1974-75
ca si mai sus, dar fara Pino Ballarini

Grupul s-a format la Roma la sfarsitul anului 1970 din cenusa grupului beat I Lombrichi. Enzo Vita, Stefano Urso si Gino Campoli au fondat grupul, care initial l-a avut solist pe Gianni Mereu, apoi pe Sandro Falbo (venit din Le Rivelazioni), apoi pe Pino Ballarini, care s-a mutat la Roma de la Pescara, unde a cantat cu grupul Poema.

Primul lor mare succes a fost la Viareggio Pop Festival, dupa care au devenit unul dintre cele mai populare grupuri care cantau live in anii ’70.

Primul LP, “La Bibbia”, lansat in anul 1971, a fost un foarte bun album HardRock cu influente progresive, inregistrat live in studio. Al doilea, “Io come io”, a fost lansat un an mai tarziu, era tot HardRock si avea un libret extrem de ambitios, inspirat de scrierile filosofice ale lui Hegel. Un album scurt (mai putin de 30 de minute) dar din nou unul bun.

In 1973, la grup a fost adaugat un al cincelea membru, keyboardistul Franco Di Sabbatino, de asemenea din Pescara, ca si Pino Ballarini, care a fost pentru putin timp keyboardistul unui alt grup meteoric (foarte meteoric) si la fel de interesant in fabulosul peisaj ProgRock italian, Il Paese dei Balocchi (ceea ce inseamna… Tara Jucariilor!).

Acum, cu sound-ul imbogatit de prezenta keyboards, Il Rovescio Della Medaglia a lansat al treilea album, “Contaminazione”, cu ajutorul compozitorului argentinian Luis Enriquez Bacalov, care lucrase anterior deja cu New Trolls, pentru al lor Concerto Grosso nr. 1, precum si cu Osanna.

Ulterior, Il Rovescio Della Medaglia a mai lansat si alte labume, devenind o formatie de acompaniament, cum s-au petrecut lucrurile cu unele trupe italiene destul de importante, care au avut un puseu prog, apoi au preferat sa furnizeze instrumentatie unor solisti.

Este notoriu cazul Formula Tre, care a fost zeci de ani trupa de acompaniament a lui Lucio Batisti, dupa ce lansase in anul 1972 un album formidabil, “Sognando e Risognando”, care folosea teme bantuitoare din creatia marelui cantautor italian.

Blodwyn Pig a fost un grup britanic de blues-rock, a carui muzica a ramas un exemplu de complexitate si maiestrie. In momentele de gratie, grupul a facut sa se intalneasca jazz-ul, rock-ul, blues-ul si armoniile progresive, intr-un soi de jamin’ care pare foarte usor de realizat si in realitate este una dintre chestiile cele mai grele din muzica.

Grupul a fost fondat de catre solistul, chitaristul si compozitorul Mick Abrahams, dupa ce acesta a parasit Jethro Tull in anul 1968, din cauza diferentelor de viziune muzicala cu liderul grupului, Ian Anderson.

Dragut este ca unul dintre motivele despartirii dintre Abrahams si Jethro a fost faptul ca acesta nu intelegea sa munceasca sapte zile din sapte, asa cum avea pretentia Anderson.

FOTO: MusicTravellersTwo

Muzicianul a format Blodwyn Pig impreuna cu Jack Lancaster (saxofon), Andy Pyle (chitara bas) si Ron Berg (percutie); ulterior, chitaristul de la Yes si Flash Peter Banks a devenit unul dintre multii chitaristii mari care i-au succedat lui Abrahams, dupa ce acesta a plecat o vreme din Bloodwyn Pig ca sa-si formeze propriul grup.

Cu Abrahams si Lancaster lideri, Blodwyn Pig a inregistratdoua albume, Ahead Rings Out (1969) si Getting To This (1970). Ambele de poveste, ambele au ajuns in Top Ten al UK Albums Chart si au fost in topuri si in Statele Unite.

Este foarte greu sa explici in cateva cuvinte cat de importanti sunt acesti Blodwyn Pig, despre care publicul larg nu prea a auzit, chiar daca porneste din acelasi filon creator cu, de exemplu, The Yardbirds. Motiv pentru care sfatul meu este sa le fie ascultata discografia.

Exista o legatura (cel putin una) intre Jon Anderson, liderul grupului de muzica progresiv simfonica Yes, si scriitorul german Hermann Hesse. Ea se vadeste urmarind cu atentie versurile piesei superbe a grupului Yes, “Close To The Edge”.

Pe 27 mai 1996, intr-un interviu pe care i l-a luat Elizabeth Gips, in emisiunea sa “Changes”, de pe postul de radio KKUP, din Cupertino, CA, transcrise in fanzinul “Notes From the Edge” (numarul 0159, 23 august 1996), Jon Anderson mentioneaza, poate nu pentru prima data, ca acest cantec si chiar intregul album Close To The Edge (1972) este inspirat de cartea lui Hermann Hesse, “Siddhartha”.

“Am creat un album numit Close To The Edge. A fost bazat pe Siddhartha. Intodeauna revii pe rau. Stii, toate raurile ajung in acelasi ocean. Aceasta a fost ideea de baza. Si asa am reusit sa facem un album cu adevarat frumos”

Ascultam, in varianta Emerson, Lake & Palmer, un imn englez numit “Jerusalem”, scris de compozitorul Hubert Parry (1848–1918), initial pentru cor si orga, ale carui versuri sunt din poemul lui William Blake And did those feet in ancient time.

Albumul pe care a aparut acest imn in versiune Prog Symphonic se numeste Brain Salad Surgery si este cotat ca fiind unul dintre cele mai reusite albume LP lansate de acest mare supergrup britanic.

Despre care as putea scrie ore in sir, asa ca mai bine ma stapanesc. Oricum, scopul meu principal este sa aduc in prim-plan bijuterii muzicale uitate sau necunoscute si din cand in cand sa fac legatura intre acestea si marii maestrii ai genului rock, progresiv si blues.

Desi categorisiti cu prea mult usurinta deseori ca trupa de satanisti, alaturi de Black Sabbath si Black Widow, Atomic Rooster este ceva mai mult si nu au prea spart gura targului cu single-urile lor, avand intr-adevar o pronuntata tendinta spre satanism.

Am propus ascultarea “Gershatzer” pentru ca este o proba de virtuozitate si simultan de muzica de calitate. Grupul are cel putin patru albume de foarte buna calitate, Atomic Roooster (1970),  Death Walks Behind You (1970), de pe care este “Gershatzer”, In Hearing Of Atomic Rooster (1971) si Made In England (1972).

The Crazy World of Arthur Brown a disparut, dupa ce si-au lansat singurul album si hitul recunoscut global “Fire (I am the god of hellfire)”.

FOTO: ProgArchives

Vincent Crane (cel care a scris muzica pentru acest album) si Carl Palmer (mai tarziu membru al celebrului grup Emerson, Lake & Palmer) au fondat Atomic Rooster (adica exact Cocosul Atomic), cu Nick Graham la chitara bas si voce.

Acest line-up s-a facut praf in scurt timp, pentru ca Palmer a plecat sa formeze EL&P. Crane i-a contactat pe chitaristul John DuCann, fost membru al trupelor de PsychRock The Attack si Andromeda, precum si pe tobarul Paul Hammond.

Astfel s-a constituit un grup care a lansat un fel de capodopera a HeavyMetal-ului timpuriu, numita “Death Walks Behind You”. Ulterior, cu incredibila voce a lui Pete French, si-au lansat cel mai bun album al lor, “In Hearing ofAtomic Rooster”.

Multi au cazut de acord ca acesta a fost cel mai bun line-up al grupului, dar starea de spirit a fost intotdeauna foarte schimbatoare printre nervosii membri ai acestui grup. Crane si DuCann s-au certat, asa ca au incetat sa mai lucreze impreuna dupa ce a fost lansat al treilea album al grupului.

Vincent Crane, intotdeauna predispus la depresii, insa seful trupei, a luat-o iar de la inceput si a angajat un fabulos gurist, in persoana superbului vocalist Chris Farlowe (fost membru al supergrupului COLOSSEUM) si astfel a fost lansat inca un al bum deosebit de frumos, “Made In England”, urmat de inca unul, si ultimul, “Nice and Greasy”.

Acest ultim album este adesea subapreciat de iubitorii de muzica progresiva, pentru ca ar fi funk, dar este greu de spus asa ceva cu usurinta, chiar daca avem un corn folosit in maniera funky pe a treia dintre piese, insa merita sa fii mult mai atent cu muzica unui astfel de grup.

Care, din pacate, s-a desfiintat si pana in prezent ne-am ales cu o multime de bootleg-uri si compilatii, insa din anul 1983 nu am mai avut nimic original.

Nu sunt un fan atat de impatimit al muzicii celte, incat sa ascult intr-o singura zi toata discografia Lorenei McKennit si sa ma declar pe deplin multumit.

FOTO: Claddagh Records

Prefer genurile compozite, care folosesc acumularile folclorice si le transpun muzical in genuri nobile, ce necesita instructaj cultural, inainte sa faci asa ceva.

Horslips au fost (si inca par a mai fi, a mai exista ca grup) o formatie irlandeza, categorisita in genere cam pe langa Steeleye Span sau legendarii Fairport Convention.

Albumele lor tipice aduc a familie cu Brobdingnagian Bards, dar sunt ceva mai rock, iar “The Book of Invasions: A Celtic Symphony”, in care vioara este folosita in maniera Kansas, iar ansamblul suna a fusion stilistic ducand fix in ProgFolk, este considerat cel mai bun al grupului, pentru ca este un album-concept, dupa acelasi principiu dupa care, de exemplu, “Sgt. Pepper’s Lonely Heart’s Club Band” este considerat cel mai bun LP lansat vreodata de Beatles.

Va propun spre auditie versiunea de concert a acestei lucrari frumoase si complexe, prezentate live in clubul The Bottom Line, in New York, in luna aprilie a anului 1979.

Userul YouTube gwmaher a avut ideea excelenta sa inregistreze concertul Horslips, de pe un radio din FM-ul metropolei nord-americane, WNEW, pe care acest concert a fost transmis live.

Problema nu ar fi prea mare daca ar fi azi necunoscuti numai H. P. Lovecraft. Devine insa mare cand alaturi de ei sunt necunoscuti publicului larg Rare Bird, Premiata Forneria Marconi, Family, Chicago (din perioada Transit Authority), I Giganti, Magma, Beggar’s Opera, Il Balleto Di Bronzo si pot continua astfel pana maine.

Duminica seara insa va propun sa ne relaxam impreuna cu albatrosul lui Peter Green’s Fleetwood Mac.

Indeobste, H.P. Lovecraft, acest grup originat din Chicago si stabilit ulterior in San Francisco, este considerat ca facand parte din gruparea trupelor americane de GarageRock. Ceea ce, dupa umila mea parere, este o mare greseala.

H.P. Lovecraft este unul dintre primele grupuri americane de PsychedelicProg, aflandu-se alaturi de trupe legendare ca Jefferson Airplane, Love sau Spirit, cum explica ProgArchives, care clasifica acest grup in subgenul ProtoProg.

Cel mai bine cotat album al acestui grup este H.P. Lovecraft II (1968), dar intreaga discografie destul de scurta a trupei este un exemplu desapre cat de mare este diferenta intre oamenii care faceau muzica moderna acum patruzeci de ani si in zilele noastre.

H.P. Lovecraft este un exemplu notabil de elevatie si simt muzical al tragicului. Am ales pentru auditie (care poate fi continuata, YouTube sa traiasca) piesa inspirata de povestirea misteriosului si genialului scriitor SF american Howard Phillips Lovecraft, “At The Mountains of Madness“.

Acesta mixeaza, in muzica sa, romantismul clasic si experimentul ProgRock.

In anul 1973, Cyrille a lansat primul sau album, o lucrare programatica, construita pe principiile muzicii simfonice.

In anii ’70, moartea fiului de patru ani al lui Verdeaux l-a determinat pe muzician sa calatoreasca in India, unde a studiat yoga si meditatia, ceea ce i-a influentat profund muzica.

In anul 1980, Clearlight a renascut, atunci cand Verdeaux a lansat albumele Nocturne Digitalis si mai apoi Offrandes.

La mijlocul anilor ’80, Cyrille a lansat o succesiune de albume similare, precum si caseta-compilatie, cunoscuta sub numele de Kundalini Opera, in anul 1984.

Baker Gurvitz Army a fost un grup englez categorisit indeobste in genul rock, insa legaturile acestuia cu mari nume din muzica de gen sunt atat de ample, incat este foarte greu sa reduci muzica BGA numai la atat.

Fostii membri The Gun si Three Man Army Paul Gurvitz si Adrian Gurvitz si-au unit fortele cu ex-tobarul Cream Ginger Baker in anul 1974. Lucrurile nu au mers deloc bine pentru Ginger, de la disparitia propriei sale trupe, Ginger Baker’s Air Force.

Fratii Gurvitz cautau si ei o noua cale de afirmare, dupa despartirea de The Gun. Cand Cream s-a desfiintat, in anul 1968, Ginger Baker a fost invitat sa cante in Blind Faith, care s-a format in anul urmator.

In pofida muzicii grozave facute de Ginger, Eric Clapton si Stevie Winwood, din care am avut placerea sa va ofer “Do What You Like” acum cateva zile, Blind Faith nu a avut si succes de casa si s-a desfiintat dupa un singur album lansat, iar Baker a decis sa-si infiinteze propriul grup, Ginger Baker’s Airforce, in anul 1970.

Acest supergrup a inclus in randurile sale multi prieteni si muzicieni favoriti ai lui Ginger, ca Graham Bond, Phil Seamen, Denny Laine si Steve Winwood. Ginger Baker’s Airforce a inregistrat doua albume live, dar costul intregului proiect a devenit mult prea mare si Ginger a fost nevoit sa inchida portile la o afacere dezastruoasa pentru un supergrup fabulos ca featuring.

In 1974 insa a aparut o raza de speranta, ca marele talent al acestui muzician, usor de remarcat in clipul embedat aici, poate fi folosit in Baker Gurvitz Army. Primul album al grupului a fost lansat in acelasi an si avea caracteritic un amestec de HeavyRock dinamic, teme de chitara si reprize impresionante de percutie marca Ginger Baker.

Grupul a inregistrat inca doua albume, Elysian Encounter si Hearts on Fire. Dar n-a fost sa fie, pentru ca de data asta s-a intamplat nenorocirea ca managerul grupul a murit si BGA s-a desfiintat in acelasi an.

Apoi Ginger Baker a mai format un grup, numit Energy, iar numele sau a fost asociat si cu celebrele grupuri de rock progresiv Atomic Rooster si Hawkwind.

Despre Ginger pot spune atat: ce pacat ca talentul sau a fost mult mai mare decat micimea industriei muzicale, conduse de pradatori, dintre care astazi se remarca, de exemplu, Tommy Motola de la Sony Music.

Cat despre Baker Gurvitz Army, ascult muzica acestui grup cu placere. Sunt impresionat nu numai de performantele lui Ginger, ci si de expresivitatea agitata, in maniera Stevie Winwood, a solistului Adrian Gurvitz.

Hamburger Concerto is a 1974 studio album by the band Focus, peaking #20[2] in the UK charts. Based on the first Brahms variation on a theme by Haydn which was, itself, premiered in Hamburg.

Side one

1. “Delitiae Musicae” (Jan Akkerman) – 1:13
2. “Harem Scarem” (Thijs van Leer) – 5:50
3. “La Cathedrale de Strasbourg” (Thijs van Leer) – 5:00
4. “Birth” (Jan Akkerman) – 7:45

Side two

5. “Hamburger Concerto” – 20:18
* “Starter” (Thijs van Leer)
* “Rare” (Jan Akkerman)
* “Medium I” (Thijs van Leer)
* “Medium II” (Jan Akkerman)
* “Well Done” (Thijs van Leer)
* “One for the Road” (Jan Akkerman)

CD bonus track

6. “Early Birth” (Jan Akkerman) – (2:54)

Personnel

• Thijs van Leer – keyboards, flute, vocals
• Jan Akkerman – guitar
• Bert Ruiter – bass guitar
• Colin Allen – drums

Hamburger Concerto este, din punctul meu de vedere, o culme a creatiei marelui grup olandez Focus. Voi lasa melomanilor placerea sa deguste in detaliu frumusetile acestui deosebit de profund si frumos album de ProgSymphonic.

Prima parte incepe cu detalii progresive, care pornesc de la prima variatiune dintre Variatiunile lui Johannes Brahms pe o tema de Haydn. Urmeaza o extrem de percutanta si meditativa miscare de revenire la muzica baroca, odata cu “La Cathedrale de Strasbourg”.

Ceea ce trebuie sa inteleaga ascultatorul este ca, asa cum stau lucrurile cu multi dintre progerii inraiti, atunci cand pornesc de la o tema din muzica preclasica, clasica sau neoclasica, ei o folosesc ca pretext pentru a evada in exercitii de virtuozitate interpretativa tipica acestor grupuri grozave.

Maine, voi posta o intreaga sectiune mai ampla live din Hamburger Concerto, insa nici aceasta nu poate cuprinde intregul album, ce dureaza peste 35 de minute, cu tot cu bonusu track-ul de la sfarsit.

Iubitorul genului va trebui sa sape, sa gaseasca si sa asculte tot acest album fabulos, care (repet, dupa parerea mea) reprezinta apogeul creatiei grupului Focus, in care stralucesc muzicienii Jan Akkerman si Thijs van Leer.