Ascultăm Bloodwyn Pig, o trupă britanică apărută după prima sciziune a lui Jethro Tull. Pur şi simplu, Ian Anderson s-a certat cu Mick Abrahams, după lansarea primului album, This Was.
Anderson a rămas (şi bine a făcut, ce muzică grozavă ne-a rămas de la această mare trupă!). Abrahams a plecat şi a format Bloodwyn Pig. Aceasta împreună cu Jack Lancaster (la saxofon şi flaut), Andy Pyle (chitară bas), şi Ron Berg (tobe).
Fost la Yes, ulterior la Flash, chitaristul Peter Banks, supranumit “arhitectul muzicii progresive”, a devenit unul din mulţii chitarişti care au cântat în trupă, după plecarea din ea a fondatorului Mick Abrahams.
Abrahams, un tip deştept şi sensibil, s-a săturat repede de fiţele caselor de discuri. Acestea nu erau deloc interesate în primul rând să producă muzică bună, ci să-şi maximizeze profiturile. Azi tragem ponoasele acestui fapt.
Muzica Bloodwyn Pig, un blues sărit de pe fix
Bloodwyn Pig are două albume din perioada clasică a trupei: Ahead Rings Out (lansat la casa de discuri Island, în 1969) şi Getting To This (lansat la casa de discuri Chrysalis, în anul 1970). Noi vă oferim acest al doilea album.
Ambele sunt extrem de bune. Există teme bântuitoare lansate pe ambele. De pe Ahead Rings Out, ies în evidenţă a patra piesă de pe faţa A, “The Modern Alchemist”, pe care deja v-am prezentat-o, precum şi prima piesă de pe faţa B, “See My Way”.
“See My Way” este reluată pe Getting To This, într-o manieră mai progressive psuchedelia. Primul album este mai BluesProg, al doilea mai BluesPsychProg, adică mai experiemntal.
Good music for intelligent people
Mie îmi plac amândouă, depinde cât vrei să-ţi pui creierul pe moaţe şi mai ales cu ce riscuri. Pentru această muzică dăunează grav sănătăţii: te obligă să gândeşti, este abstractă. Dar ştim că pentru cititorii noştri aiasta nu ieste o problemă.
Una peste alta, Bloodwyn Pig a fost o trupă de blues. Ea a fost formată din băieţi care au ajuns la concluzia că se plictisesc dacă se poartă ca nişte cântăreţi de blues şi atât. Şi atunci au ajuns la mult mai mult decât atât.
Muzica lor este cam ce ar fi fost Fleetwood Mac dacă Peter Green nu ar fi plecat şi ar fi evoluat dincolo de experimentele de pe “Than Play On”.