Am stat de vorbă ieri cu un om care a fost jandarm 20 de ani, a cărui profesiune şi ale cărui preocupări doresc să le protejez. I-am vorbit despre o situaţie jenantă în care mă pusese cineva care practică aceeaşi meserie ca şi el azi.
Fostul jandarm a zâmbit, sigur pe el, apoi mi-a spus: „Ha, am fost jandarm 20 de ani şi sunt antrenat, puţin îmi pasă dacă vine cineva şi nu-ştiu-ce îmi spune. Sunt de piatră! Nimic nu mă poate impresiona!”.
I-am replicat, rememorând cu glas tare zgomotul de bastoane pe scuturi, gazele lacrimogene şi felul cum se ocupa aproape zilnic carosabilul la Universitate prin august 1990, apoi cum veneau scutierii şi-l eliberau în forţă. „Aţi fost jandarm, trebuie să ştiţi asta. Eraţi şi dumneavoastră acolo?”.
Omul s-a schimbat la glas şi la faţă, în contradicţie cu ce spusese anterior, „vă rog, nu asta, mă trec sudorile, mai am şi acum spaime cu acele vremuri”, mi-a spus el.
„Ştiţi”, i-am spus, „eram unul dintre jurnaliştii pe care poate i-aţi fugărit prin tufele de la blocurile dintre Piaţa Rosetti şi Modern, n-aveam nici o vină, îmi făceam meseria”.
„Ştiu, noi toţi ştiam atunci, dar ne făceam şi noi meseria, eram chemaţi în creierii nopţii şi mobilizaţi ca animalele”, apoi a început să-mi povestească despre alte două mineriade, cele din 1999.
Eu i-am povestit cum se ascundea generalul trădător Lupu în haine civile, într-o casă de la Costeşti, împreună cu trei jurnalişti. El îmi relata cum la Stoeneşti, după ce-i anihilaseră pe mineri şi-i ţineau ostatici, în timp ce jandarmii mâncau conserve mucegăite de fasole, minerii erau serviţi cu sufertaşul cu pui fripţi la rotisor de trei ori pe zi.
Mergeam prin locurile prin care în 1990 minerii prinseseră o femeie, funcţionar bancar, care n-avea, săraca, nici o legătură cu golanii din Piaţa Universităţii. Brutele acelea o imobilizaseră, o bătuseră barbar, îi smulseseră lanţul de aur de la gât şi cerceii cu marcasite din urechi, apoi o loviseră cu capul de caldarâmul cu pete de sânge, printre Dacii 1300 şi dube de Poliţie arzând.
Cei ce vorbesc astăzi despre Mineriada din 13-15 iunie 1990 ca din cărţi, fără să se preocupe măcar să afle ce s-a petrecut cu adevărat acolo, contribuie la spălarea creierelor românilor şi la rescrierea istoriei tragice a acelor ani.
Cei care ar dori azi să uităm trecutul, ca să repetăm greşelile acestuia, trebuie să-şi pună pofta-n cui: nu vom uita niciodată şi vom avea grijă ca acest lucru să-i caracterizeze pe români.