Reconstituirea la rece a unei iubiri, cu unul dintre protagoniști încercând să deslușească misterele care i-au marcat trecutul…
S-au spus deja multe despre relația dintre precedentul film al lui Călin Netzer, Poziția copilului, premiat în 2013 cu Ursul de aur și premiul FIPRESCI la Berlin, și acest proaspăt Ana, mon amour (premiat și el, recent, la același festival), care iese din tiparele unui love-story liniar și propune un tip de poveste nu prea abordat în filmul românesc.
Din perspectiva construcției personajelor, a motivațiilor și evoluției lor, baza conflictelor ce subminează relația protagoniștilor Ana și Toma o reprezintă tot problemele familiale, frustrările acumulate într-o copilărie cu posibile abuzuri și ieșiri violente din partea tatălui vitreg (cazul Anei), niciodată specificate însă clar în film, sau într-o evoluție (în cazul lui Toma) marcată de teama abandonului și de culpabilizantele reproșuri părintești de tipul: „Toată viața ne-am sacrificat pentru tine!”, un tic verbal recurent, surprins de altfel și de Radu Jude în excelentul Cea mai fericită fată din lume (2009).
Numai că de această dată, preluând selectiv elemente din romanul lui Cezar Paul-Bădescu, „Luminița, mon amour”, regizorul Călin Netzer se concentrează nu atât pe conflictul în sine dintre părinți și copii ca în filmul anterior, conflict sugerat prin scenele din casele părintești de la începutul filmului, ci pe siajul apăsător pe care aceste conflicte îl au asupra evoluției afective a celor doi tineri.
De fapt, începutul iubirii dintre Ana și Toma, în primul an de facultate (la Litere, în București), este începutul unui angajament complicat pe care și-l iau cei doi, de vreme ce atacurile de panică și crizele frecvente ale Anei anunță o relație turmentată de episoade greu de suportat, stăpânit și mai ales de explicat pentru amândoi membrii cuplului.
De la psihiatru la preot și de la spital până în cabinetul psihanalistului, cei doi tineri, apoi cei doi maturi, își desenează relația printre crize și nesiguranță, căderi și reveniri, încredere și îngrijorare, iubire, rutină și exasperare.
O iubire scufundată de balastul trecutului…
Elementul insolit al filmului este însă perspectiva narațiunii. Cheia citirii lui este să îl privești nu ca pe un love-story în desfășurare, ci ca pe rememorarea unei iubiri, cu momente blurate, confuze, incomprehensibile… Distanțarea și subiectivitatea eroului devin coordonatele principale în care, pe canapeaua psihanalistului, acesta punctează de-a valma momente mai mult sau mai puțin dureroase din trecutul său.
Nu întâmplător autoarea montajului și design-ului de sunet, Dana Bunescu, a fost răsplătită cu Ursul de Argint la Berlin. Împreună cu directorul de imagine Andrei Butică, aceasta a conturat un univers claustrant, apăsător, circumscris frământărilor sufletești ale eroilor și imposibilității lor de a comunica, reușind o demonstrație de ingeniozitate, flexibilitate și creativitate care mențin permanent senzația de „tragere la edecul” unei relații marcate de angoase.
… și culoarea locală, o ancoră foarte personală a poveștii
Un alt approach nimerit al filmului, deși nu întotdeauna egal ca eficiență narativă, este evocarea unor decoruri foarte familiare nouă din peisajul autohton, care personalizează povestea.
Reperele vieții pe care o duc Ana și Toma nu rămân astfel deloc abstracte, ci eroii se mișcă printr-un spațiu ale cărui elemente îndelung gândite definesc într-o măsură destul de sugestivă modul de viață de aici, deși autorul cărții puncta faptul că filmul pune mult mai puțin accent pe realitățile sociale decât romanul care l-a inspirat.
Vizitele conflictuale în casa părintească a fiecăruia dintre protagoniști, menite să sugereze matricea frustrărilor ulterioare, tratate însă destul de grăbit și puțin subtil în comparație cu restul filmului, biserica găzduind o confesiune sub sutana unui preot cam mult și inutil caricaturizat, spitalul haotic unde Ana e dusă pe brațe după o supradoză de calmante, un spectacol la Operă, care devine încă un moment de claustrare pentru tânăra femeie, coada uriașă la moaște unde Ana și Toma stau împreună cu părinții lui, ea fiind în luna a noua de sarcină, redacția de ziar al cărei șef preferă recenziile la Coelho, care “vinde”, în detrimentul lui Murakami, redacția revistei glossy unde ea își construiește o carieră, locuința la un standard cam utopic a celor doi, toate reprezintă realități pe care le recunoaștem și le resimțim ca fiind familiare și apropiate și care contribuie în majoritatea lor la umanizarea poveștii.
Un loc aparte îl ocupă, prin ponderea în cadrul dramei, cabinetul psihanalistului, tipul de confesional în care Toma (dar și Ana, de-a lungul multor ani, fără ca ședințele cu terapeuta ei să apară în film, ci doar să devină leit-motiv al reproșurilor soțului) își caută alinarea și răspunsurile la întrebări.
Ana, mon amour. Actorii, pepita de energie și prospețime a filmului
Cea mai mare reușită a filmului o reprezintă însă prezența captivantă a celor doi actori din rolurile principale. Diana Cavallioti (excelentă și în filmul Ancăi Damian, Întâlniri încrucișate) și debutantul Mircea Postelnicu susțin cu brio două roluri grele, solicitante, construite cu minuțiozitate – ea desfigurată de atacuri de panică și angoase ori turmentată de anxiolitice, el exasperat de misterul bolii ei și derutat de lipsa soluțiilor…
Cu mult curaj și inspirație, ei reușesc să susțină permanent, cu intensitate și inteligență interpretativă, această demontare post-factum, la rece, a mecanismelor unei relații care începe cu promisiunile oricărei povești de dragoste și se transformă pe parcurs într-un meci, într-o încleștare continuă.
Adrian Titieni în rolul nu al tatălui, ci al psihanalistului, Vasile Muraru și Carmen Tănase – părinții lui Toma, Iulia Lumânare – medicul ginecolog – completează cu scurte portrete universul străbătut de Ana și Toma în căutarea unei ieșiri din labirintul tulburărilor sufletești.
Iar modul în care toxinele neîncrederii, confuzia provocată de boala Anei și rutina unei suferințe aparent fără sfârșit își fac loc tot mai mult și mai des în relație, până viciază tot metabolismul cuplului, toată puterea sa de rezistență, conturează o poveste insolită despre dragoste și alte dependențe, în variantă sută la sută autohtonă.
Ana, mon amour Coproducţie România, Germania, Franța, 2017. Regia: Călin Peter Netzer. Scenariul: Călin Peter Netzer, Cezar Paul-Bădescu, Iulia Lumânare. Cu: Diana Cavallioti, Mircea Postelnicu, Adrian Titieni, Vlad Ivanov, Carmen Tănase, Vasile Muraru, Tania Popa, Igor Caras Romanov, Ioana Flora, Ionuț Caras, Răzvan Vasilescu, Meda Victor, Viorel Comănici. Durata: 116 minute. Premiera: 3 martie. Distribuit de: Freeman Entertainment